Life is short. Eat dessert first. (Viața e scurtă. Mănâncă mai întâi desertul.)
Tulburările instinctului alimentar sunt cunoscute de toată lumea: anorexia si bulimia. Totuși, nu sunt singurele. Accese de anorexie sau bulimie apar sporadic si in alte tulburări psihiatrice sau in dificultăți psihologice pasagere. De exemplu, in unele tulburări de personalitate (mai ales in tulburarea borderline) se pot înregistra variații semnificative ale greutății de la o luna la alta, in funcție de cât de impulsive si dezechilibrate sunt persoanele respective. Personal, am întâlnit mai multe bulimii in context de tulburare de personalitate decat bulimii clasice, propiu-zise. La fel, in depresii scade pofta de mâncare cu slăbire consecutiva (uneori), motiv pentru care e necesara evaluarea unui specialist, pentru a diferenția anorexia de depresie. In oligofrenii sau in demente se poate vedea deseori o voracitate incredibila (unui retardat mintal i se poate pune oricâtă mâncare in fata si va manca tot, in neștire). Maniacalii vor manca mai mult pentru ca sunt supraturați la nivel instinctual, dar si o disfuncție a tiroidei sau un diabet zaharat va provoca o creștere a apetitului.
Nu numai mâncarea se consuma in exces, ci si apa, de exemplu in diabet (se numește potomanie sau polidipsie), si se poate ajunge pana la intoxicație cu apă. Apoi poate sa apară o scădere a apetitului si o scădere in greutate din cauza unor motivații stranii: frica de contaminare a alimentelor (misofobia din tulburarea obsesiv-compulsiva), frica de otrăvire sau de influențare prin intermediul mâncării (in schizofrenia paranoidă) sau refuzul alimentelor pe motivul delirant că persoanele respective nu mai au corp, nu mai au esofag sau nu mai au stomac (sindromul Cotard) sau poate exista un refuz alimentar total (schizofrenia catatonica). In final, instinctul alimentar se poate perverti în ultimul hal, spre exemplu in cadrul coprofagiei (consumul excrementelor) din cadrul dementei sau autismului, sau a tulburării numita pica (frecventa la gravidele din primul trimestru), care înseamnă dorința de a consuma lucruri necomestibile… Cine nu si-a dorit niciodată sa mănânce creta sau pământ sau sticla sau pietre sau măcar sa ronțăie gheata… nu poate înțelege cu adevarat ce înseamnă pica…
Revenind la anorexie si bulimie, adeseori medicul e întrebat care sunt cauzele acestor probleme. Cauzele sunt multiple, sunt o combinație de 4 factori: genetici (adică ereditatea, riscul de tulburări alimentare fiind de 8 ori mai mare la rudele de gradul 1 ale bolnavilor), organici (dereglări la nivelul creierului, anume partea numita hipotalamus), socio-culturali (la anorexice exista tentația de a fi suple, ca in reviste, după ultima moda) si familiali (deseori anorexia sau bulimia sunt reacții la abuzuri sau conflicte cu părinții, rudele).
Anorexia nu cred ca e nevoie a fi definită, fiind cunoscuta de oricine; pe scurt, înseamnă ca se mănâncă putin si uneori se mai si forțează eliminarea elementelor nutritive (se provoacă vărsături, clisme, se iau diuretice, laxative, se face sport excesiv, etc.). E o tulburare cu o statistica sumbra: 10% din pacienți vor muri prin inaniție sau suicid, motiv pentru care, in mod excepțional fata de oricare alta boala, comunic chiar din prima întâlnire pacientului faptul ca e posibil sa moara. Boala apare in intervalul de vârstă 10-30 ani, deseori după un stres. Cam 1% din femei sunt anorexice (dupa alte studii procentul e intre 1% si 4%). Exista si bărbați anorexici, doar ca eu personal nu i-am văzut niciodată iar studiile spun ca raportul e de 1 bărbat la 10 femei anorexice (dupa alte studii, 1 la 20).
Ca sa spun ca o persoana e anorexica, e nevoie ca sa găsesc la ea 4 elemente in mod simultan: sa scadă mult in greutate + sa ii fie frica de îngrășare + sa se vadă grasa (se spune ca are o tulburare a schemei corporale) + sa nu fi avut ciclu menstrual măcar 3 luni consecutiv (se spune ca are amenoree, si ma refer la femeile care au avut anterior ciclu si care nu sunt însărcinate). Evident ca trebuie sa fiu sigur ca e anorexie, asa ca trebuie sa exclud alte boli organice (boli gastro-intestinale, malabsorbtie la diverși nutrienti, tumori digestive), alte boli psihice (depresie, tulburarea obsesionala, schizofrenie, unele nevroze care merg cu tulburări ale imaginii de sine sau cu vărsături pe fond nervos, consumul de droguri, etc.), precum si situația obișnuită in care persoana tine dieta sau post din propria ei dorință.
Anorexia ajunge rar in cabinetul psihiatrului de adulți. O parte ajunge destul de repede la cabinetul psihiatrilor de copii si adolescenți. Alta parte ajunge la psihologi. Si multe ajung la urgente ca urmare a scăderii in greutate care le pune in pericol viata. Si câteva ajung direct la morgă…
Imaginea tipica la prezentare in cabinet e a unei fete slabe care a fost adusa cu forța la consult de către o familie ce nu înțelege nimic, care ii cumpără cantități industriale de mâncare si încearcă sa o hrănească cu forța, o familie in care conflictele de orgolii sunt mocnite si in care presiunea e insuportabila. Pacienta considera ca nu are nicio problema si se opune la aproape orice, dar fiind deseori minora, sub 18 ani adică, nu are ce sa facă si se supune deciziei părinților de a fi adusa la psihiatru. Din nefericire, aceasta prezentare la psihiatru e rara. Mai frecventa e situația in care sunt chemat pe terapie intensiva sau pe secția de medicina interna, unde colegii de pe specialitățile medicale încearcă sa resusciteze niște paciente numai piele si os, deseori cu sonde naso-gastrice montate pentru a le hrăni forțat, care odată stabilizate din punct de vedere a malnutriției (imaginați-vă copiii din Africa!), sunt transferate rapid pe secția de psihiatrie.
In cazul primei prezentări, cel mai inteligent lucru care se face prima data este sa se dea familia afară din cabinet. Adica se taie legăturile cu mediul conflictual, pentru a se opri jocul de putere. Apoi se începe o consiliere si eventual psihoterapie. In cazul prezentării prin transfer din terapie intensiva, se începe direct psihoterapia, de grup sau individuala. Se stabilește de către un nutritionist o dieta adecvata, care e urmata mai mult sau mai putin forțat de către pacienta. Si cam atât. Psihiatrul are un rol scăzut, pentru ca nu exista medicamente special pentru anorexie. Se dau antidepresive, se dau medicamente pentru neliniște, se dau uneori si medicamente mai tari, dintre cele ce se dau la schizofreni, dar boala e redutabila si rezista cam la orice. Se dau aminoacizi, se dau vitamine pentru stimularea apetitului si repararea deficientelor de vitamine, dar cea mai eficienta terapie rămâne cea psihologica. Ideea fixa a pacientei – anume ca e grasa si trebuie sa slăbească – este extrem de enervanta si de frustranta pentru oricine din echipa de terapeuți, si e nevoie de multa răbdare (si deseori de supervizare suplimentara a psihologilor care lucrează cu anorexice) pentru a face fata. Acesta e motivul pentru care cam toți psihiatrii fug de patologiile alimentare. Acesta este si motivul pentru care exista clinici supra-specializate exclusiv pe tulburările alimentare. In străinătate. In Romania nu stiu sa existe asa ceva, pentru ca e necesara o înaltă competenta si resurse importante. Evoluția anorexiei se supune unei reguli simple: o treime isi revin, o treime se ameliorează si o treime au evoluție cronica, proasta. Si dupa cum spuneam la început, 1 pacienta din 10 va muri.
Bulimia e considerata de multi opusul anorexiei, dar nu e chiar asa de simplu. Atunci când ai in fata o pacienta grasa care mănâncă in neștire, poți spune ca e bulimica. Dar atunci cand ai in fata o pacienta slaba, nu poți ști dacă e anorexica sau bulimica. Anorexica e atenta la ce mănâncă si poate sau nu sa verse, însă o bulimica poate fi de greutate normala sau scăzută, si asta pentru ca isi provoacă vărsături după ce „a spart frigiderul”. Bulimica e o impulsiva, isi pierde controlul; anorexica e obsedata de controlul instinctului alimentar. Aceasta e o nuanță importanta, care orientează ulterior tratamentul. Acesta e si motivul pentru care anorexia si bulimia se asociază (studiile spun ca bulimia apare la 50% dintre anorexice).
Statistic, bulimia apare mai frecvent intre 16 si 18 ani si e usor mai frecventa, cam la 3% dintre femei (dupa alte studii intre 1% si 4% dintre femei). Bărbații păstrează proporția: 1 bărbat bulimic la 10 femei bulimice (nu am întâlnit pana acum un bărbat bulimic). Ca si in cazul anorexiei, se exclud bolile organice (endocrine, metabolice) si cele psihice (tulburarea borderline, depresia atipica cu hiperfagie) pentru a se pune un diagnostic cu certitudine. Evoluția e mai putin grava, dar eficacitatea tratamentului e mai slaba (nu durează in timp), astfel ca, deși 60% dintre bulimice isi revin din boala, la o distanta de 5 ani cam 50% dintre ele fac o noua recădere.
Tratamentul e, din nou, in principal psihoterapeutic, dar medicamentele au o pondere un pic mai mare, in sensul ca impulsivitatea care conduce la „spargerea frigiderului” se poate încerca a se tine in frâu cu antidepresive sau stabilizatoare ale dispoziției. Dieta stabilita de un nutritionist este si ea centrala, altfel pacientele ajung la obezități importante.
Tulburările alimentare sunt boli ale timpurilor noastre, mai ales in contextul unor alimente de proasta calitate (modificate genetic, pline de aditivi), a unor anturaje de proasta calitate (familii de psihopați, conflictualitate, haos social) si a unor modele de succes a unor persoane aparent “perfecte”, care fascinează, inevitabil, indivizii sugestionabili.
—
https://cezardanilevici.substack.com/p/infopsy-tulburari-alimentare
