“An atomic explosion can ruin your day.” (O explozie atomică îți poate strica toată ziua.)
Atunci când pui piciorul pe pământ romanesc – sau doar citești pe internet site-uri românești – cineva face politica. „Face” e un fel de a spune; de fapt lumea vorbește despre politica făcută de oligarhi și de slugile lor, pentru ca „muritorul de rând” nu are nimic de spus, nu are nicio putere. Si tocmai pentru ca „muritorul” este de fapt un nimeni, asta îl predispune la discuții „experte” legate de ce face unul sau altul. Politica „agită spiritele”, da un sens existentei, tine loc de interacțiuni umane autentice si semnificative – adică in loc sa discuți despre problemele de familie, de exemplu despre lucrurile nespuse, mai bine discuți despre ultimele noutăți politice in speranța ca problemele personale „se vor rezolva de la sine” sau confruntarea cu ele se va amâna. Putem spune ca politica este si ea o forma de adicție, de dependenta, ca si drogurile; este aceeași dependenta ca si cea de telenovele, numai ca politica este „pe bune”, este un fel de reality-show numai ca are „un plus de realitate”, in sensul ca deciziile politice nu impactează doar pe participanții la un reality show oarecare ci ne impactează pe toți. Astfel, suspansul, incertitudinea legata de ziua de maine, măsurile restrictive sau abuzive care ne vor fi aplicate – toate acestea – sunt așteptate cu o forma de plăcere perversa, ușor sexualizată, ca plăcerea tensionata a jocului la ruleta ruseasca.
Când am pus piciorul din nou pe pământ romanesc m-a izbit primitivismul bine-cunoscut (case ponosite, drumuri proaste si prăfuite, etc.), superstiția („se dau lupte la nivel energetic si asta explica faptul ca e rău, dar pana la urma binele va triumfa” – probabil atunci când vom fi toți morți, as adăuga eu) și o forma de sărăcie a spiritului (multi oameni întâlniți aveau figuri de retardați mintal, puteai sa înțelegi dintr-o privire ca nu prea ai cu cine discuta, ceea ce se explica prin „hemoragia” de tineri si de „creiere” către străinătate). Apoi mi-am dat seama ca sunt străin aici, ca bula în care am stat in străinătate ma înconjoară si aici, ca nu am preocupări comune, ca nici măcar nu stiu cine mai e prim-ministrul României si ce partide sunt la putere si care sunt in opoziție. Am informații vechi de peste 3 ani, pentru ca deja ma izolasem înainte de a pleca si nu voiam sa mai stiu nimic. Nici acum nu vreau sa stiu nimic, consider ca politica nu poate aduce nimic bun, nu îmi îmbunătățește viata cu nimic dar imi poate aduce mult rău, motiv pentru care rămân profund dezinteresat. Si totuși azi am aflat ca in Rusia s-au agitat apele.
Deși nu știu absolut nimic despre politica romanească, sunt la curent cu politica internațională. Si de multa vreme priveam de departe – acum de aproape – războiul de la Răsărit. Războiul asta are o relevanta pentru ca este în granița României; cu tot cinismul din lume pot spune ca dacă ar fi fost în Africa nu mi-ar fi pasat. Nici nu am ieșit bine din pandemie ca Rusia a atacat Ucraina. Unii spun ca a fost deranjata de un Vest infantil care nu are anvergura si judecata sănătoasă, alții spun ca un Vest regresat a fost o invitație adresata unei Rusii oportuniste pentru a mai cuceri teritorii. Pentru mine e simplu: o țară a intrat peste alta, deși nu avea ce sa caute acolo. Astea sunt faptele, restul sunt interpretări. Apoi a început un război de uzura, in care s-au cheltuit resurse ce puteau fi folosite la chestii mai interesante, si au murit oameni care poate ca ar fi dorit sa mai traiască. Totul, in numele unei ideologii. Practic, niște oameni s-au omorât si se mai omoară pentru o bucata de pământ care arată in ultimul hal si pe care nu l-as vizita niciodată pentru ca nu ai ce vedea. Si aici începe un film prost: sa te bați pentru un pământ fără valoare. Bun, unii spun ca valoarea poate fi in subsol (minerale, etc.) sau valoarea poate fi strategica (ieșire la mare, loc de pus baze militare mai aproape, etc.), dar valoarea e întotdeauna data de ceea ce poți face cu ceva in timpul prezent, nu într-un viitor ipotetic, cu siguranță îndepărtat.
In paralel cu războiul, am asistat la alte secvențe din acest film prost: președintele Ucrainei mergând sa facă lobby pe la toate statele si organizațiile, bătând din poarta in poarta, fie prin videoconferințe, fie prin vizite surpriză, in timp ce oamenii lui erau căsăpiți sau căsăpeau pe alții pentru câțiva metri in plus de pământ. Toate aceste vizite, toată aceasta prezenta media practic zilnica, a început sa ma obosească; am început sa am senzația ca asist la o punere in scena jalnică, in care actorul principal – președintele ucrainean – nu este convingător, in care scenariștii sunt slabi, in care acțiunea devine previzibila. Pe scurt, am început sa am senzația de artificial, de fake, dar o senzație mai puternica de falsitate decât cea pe care o am in mod normal cu ocazia alegerilor, atunci când toți promit si e clar ca nu vor face nimic, iar oamenii aleg pentru ca sunt clientela politica si nu pentru ca ar crede cu adevarat in ideologiile livrate.
Senzația de punere proasta in scena începuse sa fie tolerabila in ultima vreme, cu atât mai mult cu cât reîncepusem sa citesc mai multe cărți si pregăteam venirea in tara. Când deschideam internetul vedeam din nou numele presedintelui ucrainean si deja știam povestea: a mai fost iar pe undeva, a cerut din nou arme, Vestul a mai dat ceva sau a promis ca mai da ceva, etc., etc. Si totuși azi filmul a devenit si mai prost, deși la început chiar am crezut ca va interveni o unda de realitate: un mercenar rus a întors aparent armele împotriva președintelui rus, după care președintele belarus a intervenit, a mediat, si totul s-a terminat cu bine, motiv pentru care scriu articolul asta si apoi voi merge la culcare.
Cine cunoaște rusii, știe ca rebeliunile de genul asta si la acest nivel sunt excepționale. Romania a fost si este in continuare condusa din umbra, motiv pentru care nimeni nu mișcă in front si cu siguranță nu ajunge intr-o poziție in care o eventuală insubordonare sa aibă si un impact. Rusia a impus României modelul asta in anii de comunism – sunt oarecum profesorii noștri în materia de corupție, șantaj si control prin serviciile secrete – motiv pentru care povestea de azi a devenit destul de repede un film prost. O rebeliune in care niște hippie au spart Capitoliul din Washington este mult mai credibila decât o rebeliune in Rusia unde te așteaptă Siberia sau poți fi „sinucis”. Daca scenariștii președintelui ucrainean erau deja prosti, cei ai rușilor s-au dovedit si ei la fel de prosti. Iar faza cu președintele belarus care a venit sa-i împace pe mercenar si pe președintele rus este efectiv o piesa de o prostie rara, dar care probabil va fi livrata ca fiind purul adevăr si oamenii chiar vor crede ca asa s-a si întâmplat. Sau, dacă sunt deștepți si cinici, vor pretinde ca au crezut.
In concluzie, azi am avut parte de un reality show deși nu ma pasionează genul. Un show prost care va continua. Cu actori prosti care nici nu mimează bine rolul, nu arată pe fata acele grimase care sa facă totul mai credibil. E ca în filmele de acțiune de azi: multa mișcare, multe arme, multe efecte speciale, zero profunzime. Filme de consum, de (foarte) larg consum. O bătaie de joc.
