Nu-mi place ziua păcălelilor; o detest și o notez de fiecare data in agenda anuala, pentru ca sa nu o uit si sa evit cat mai mult contactul cu ceilalți… si ca sa judec de doua ori stirile zilei. Nu imi plac surprizele si mai ales nu imi place sa fiu indus in eroare. Acum, la sfarsitul unei zile complet anoste, m-am surprins reflectand la pacaleli si mai ales la minciuni: cam ce minciuni mari am intalnit in viata mea de pana acum?!
Probabil ca trec prin ceea ce pare a fi o foarte timpurie midlife crisis – criza varstei mijlocii, pentru cei care nu vorbesc engleza. E un fenomen ce atinge in mod tipic barbatii in jur de 50 de ani, care brusc devin infideli, intrând în panica pentru motivul ca realizează ca nu mai sunt tineri, atractivi si la fel de virili, si prin urmare incearca sa isi demonstreze ca nu, nu e adevarat, timpul este o minciuna, sau din contra, incearca sa recupereze pe ultima suta de metri viata netrăită – mai ales viata sexuala sau cea sentimentala. Rezultatul e reprezentat de situatii penibile, de provocări neașteptate pentru ceilalti membri ai familiei care nu înțeleg „ce l-a apucat” pe cel in criza.
Midlife crisis însă poate fi vazuta si altfel, anume ca momentul in care visul se năruiește, „nu mai ține”, momentul in care realitatea contrazice atat de mult sau de acut opiniile subiective ale unui om, incat omul respectiv are doar doua variante: sa se minta in continuare sau sa accepte plenar realitatea, exact asa cum e ea.
Așadar, cam care sunt o parte dintre minciunile care pentru mine „nu mai țin”?
Faptul ca ofer calitate, sunt serios si responsabil, nu ajuta absolut la nimic in lumea de azi. Yep, tot ce am fost invatat la scoala si in familie au fost niste minciuni. Ceea ce e important in lumea de azi este sa ai relatii si sa prezinti o imagine tonica, vesela, placuta celorlalti. Si eventual sa apartii unei minoritati, indiferent care ar fi aceea. Competenta nu are absolut nici o valoare; poate fi chiar un handicap.
Daca esti ok si nu iti bati joc, nu înseamnă ca nu vei fi lovit de soarta sau de ceilalti. As putea sa spun ca „din contra”; cu cat esti mai agresiv si cu cat esti mai abuziv, cu atat traiesti mai mult si mai bine. Nu exista nici un echilibru in viata si nici o compensatie. Daca esti bun, o faci pentru ca esti inhibat, obsesional sau ai diverse anxietati, sau mai rar, pentru ca alegi sa fii asa. Nu exista insa absolut nici o consecinta pentru faptele bune; ai crezut in mod eronat ca ai avut un deal, o înțelegere cu viata, de tipul „eu fac bine, tu ma ajuți”. Te-ai mintit singur.
Sentimentele sunt overrated, supraevaluate, esti rareori iubit sau placut pentru ceea ce esti, ci mai ales pentru ca reprezinti o resursa, ai ceva ce ii trebuie celuilalt. Companie, bani, divertisment, un „trofeu” cu care sa se mândrească, mijlocul prin care sa se poată răzbuna, o cârjă de care sa se sprijine – rolurile in care esti distribuit pot fi felurite.
Daca esti credincios, dupa ce vezi suficient de multe, incepi sa iti dai seama ca divinitatea „doarme-n front” in timp ce oamenii sufera. Apoi iti dai seama ca intre o divinitate pretins buna care nu actioneaza si o divinitate inexistenta… nu exista practic nici o diferenta vizibila. Apoi te consideri ateu. Insa totul nu se sfarseste aici, pentru ca ulterior iti pui o intrebare si mai grea: ce te faci daca divinitatea chiar exista si tolerează (sau prezidează peste) toate nenorocirile care se întâmplă?! Incepi sa iti doresti ca aceasta divinitate sa nu existe de loc… si sa te temi ca ar putea exista…
In final, o ultima minciuna: oamenii rămân veșnic tineri in sufletul lor. Poate ca raman tineri daca sunt infantilizați sau nematurizați emoțional. Sau suficient de superficiali incat sa nu invete nimic din viata traita. Sau suficient de deliranti incat sa nege realitatea. Oamenii îmbătrânesc sufletește: nu mai au aceeasi disponibilitate de a face lucrurile pe care le faceau in tinerete, nu mai au aceeasi răbdare, nu se mai pot iluziona la fel, nu mai au aceleasi nevoi, nu mai gasesc importante aceleasi lucruri din trecut. Traversam sufleteste mai multe etape: nu simtim si gandim la fel la 20-30 de ani si la 50 de ani. Asta, din nou, daca am trecut printr-un proces de maturizare si nu am rămas niște suflete de copii captive in trupuri ofilite de trecerea timpului.
Înainte de midlife crisis așteptăm ceva: sa vina timpuri mai bune, sa ne accepte acel părinte rejetant, sa se schimbe lumea, sa primim acea confirmare a valorii noastre. Cand insa suntem in midlife crisis știm ca nu mai avem timp: nu vin timpuri mai bune, nu mai are rost sa asteptam nimic, lumea nu se va schimba si „am fost putin fraieri”. Timpul devine „acum”. Ceea ce ni s-a spus sau am fost lasati sa intelegem… „nu mai tine”. Rămânem doar noi sa ne spunem restul povestii, fara povara atâtor minciuni.
