Atunci când familia ajută pe cei străini dar niciodată pe tine…

E o situație frecventă la români: cei din familia ta, care declară „sus și tare” că te iubesc, atunci când vine vorba de a pune în practică această „iubire”, prin ajutor concret dat la momentul oportun și în „cantitate” suficientă, se prefac a fi uitat „declarațiile de iubire” antemenționate și „te lasă baltă” sau „nu ridică niciun deget” la nevoie, privindu-te senini cum eșuezi. Ulterior remarci că ajută în mod concret pe cei străini de familia de bază – prieteni îndepărtați sau pur și simplu necunoscuți – deseori acest ajutor mergând pana la a ajuta pe acești străini să se poziționeze în situații de „învingători” și de „favorizați” – în timp ce tu ești marginalizat „ca un străin”. Situația este frapantă și ai întâlnit-o iar și iar, dar simți că nu e neapărat legată de tine ci mai degrabă de ipocrizia acestor „familiști declarați”, care „una spun și alta fac”. Deseori rămâi agățat de ei… sau speranța ta că într-o bună zi te vor ajuta (că „te vei califica în sfârșit” pentru a fi demn de a fi ajutat), te ține captiv ani de zile într-o veritabilă închisoare sufletească. Dar știi totuși în sinea ta că „ceilalți” sau „celălalt” – străinul – va fi cel perpetuu favorizat și chiar admirat pentru „competențele sale” sau o „mare valoare” percepută, dar în fapt inexistentă. Nu, nu ți se pare că cei din familie ajută străinii; chiar o fac în mod evident și repetat. Dar de ce?

* Articolul complet e disponibil pentru abonații plătitori pe WordPress și Substack.