Atunci când familia ajută pe cei străini dar niciodată pe tine…

E o situație frecventă la români: cei din familia ta, care declară „sus și tare” că te iubesc, atunci când vine vorba de a pune în practică această „iubire”, prin ajutor concret dat la momentul oportun și în „cantitate” suficientă, se prefac a fi uitat „declarațiile de iubire” antemenționate și „te lasă baltă” sau „nu ridică niciun deget” la nevoie, privindu-te senini cum eșuezi. Ulterior remarci că ajută în mod concret pe cei străini de familia de bază – prieteni îndepărtați sau pur și simplu necunoscuți – deseori acest ajutor mergând pana la a ajuta pe acești străini să se poziționeze în situații de „învingători” și de „favorizați” – în timp ce tu ești marginalizat „ca un străin”. Situația este frapantă și ai întâlnit-o iar și iar, dar simți că nu e neapărat legată de tine ci mai degrabă de ipocrizia acestor „familiști declarați”, care „una spun și alta fac”. Deseori rămâi agățat de ei… sau speranța ta că într-o bună zi te vor ajuta (că „te vei califica în sfârșit” pentru a fi demn de a fi ajutat), te ține captiv ani de zile într-o veritabilă închisoare sufletească. Dar știi totuși în sinea ta că „ceilalți” sau „celălalt” – străinul – va fi cel perpetuu favorizat și chiar admirat pentru „competențele sale” sau o „mare valoare” percepută, dar în fapt inexistentă. Nu, nu ți se pare că cei din familie ajută străinii; chiar o fac în mod evident și repetat. Dar de ce?

Explicațiile sunt mai multe, și depinde deseori de la caz la caz. Sunt aspecte ce țin de tine și aspecte ce țin de acest membru al familiei (sau uneori de toți membrii familiei), si voi începe – evident – cu tine. De ce cu tine? Pentru ca ești singura persoana care se poate schimba, si schimbându-te, se schimba si situația. Celalalt – acel membru de familie „ipocrit” – il vom numi asa de acum înainte – nu este accesibil niciunei schimbări: e mai bine si mai sănătos sa consideri ca nu se va schimba niciodată… si probabil ca ai dreptate…

Situația aceasta nefericita persista pentru ca tu si „ipocritul” formați un cuplu: tu speri si el te pedepsește, fiind inaccesibil. Iar tu accepți aceasta pedeapsa – sau acest tratament incorect – pentru că speranța, un element deseori bun in viețile noastre, are aici o valență negativă: speranța te înlănțuie si te închide intr-o închisoare.

In acest moment e bine sa iti aduci aminte de Cutia Pandorei, acea poveste foarte veche, prezentata intr-un mod atat de romanțat: când Pandora a deschis cutia dăruită, din curiozitate si un anume grad de prostie, din aceasta au scăpat toate nenorocirile din lume si singura care a rămas alături de Pandora, si astfel alături de omenire, a fost Speranța. E o poveste foarte frumoasă, arată că Speranța rămâne întotdeauna alături de noi, „până în ultima clipă”, si un soi de „duioșie” se așterne in sufletul nostru. Totuși – element important care e trecut cu vederea – Speranța era închisă in cutie împreună cu toate relele lumii. Adică, Speranța nu este deloc asa de „nevinovată” precum ne place sa credem ca este. Să NU uităm că Speranța, la baza, este una dintre relele acestei lumi, doar ca „având aripi mai slabe”, nu a putut zbura mai repede!… De aici si natura ei duplicitară: ne ajuta sa trecem peste mari dificultăți (atunci când e corect folosita), deseori in situații in care absolut toate mecanismele de rezistenta au eșuat, dar ne poate si înlănțui, închide in închisori sufletești (atunci când e incorect folosita), ținându-ne in situații de dependență de lucruri sau persoane vreme de multi ani sau chiar toată viata, „până în ultima clipă”. Soția unui alcoolic recidivist care rămâne alături de el timp de zeci de ani, „sperând ca se va face bine”, este un bun exemplu de speranță prost (sau catastrofal de prost) folosită… „până în ultima clipă”…

Revenind la ipocritul nostru din familie, atunci când observi „in mod repetat” ca nu te ajuta, cel mai rațional lucru posibil pe care poți sa-l faci este sa… iti pierzi speranța. Speranța este „slăbiciunea” cu care ești ținut captiv in aceasta relație abuziva… as spune sado-masochistă. A te împăca cu gândul ca omul respectiv nu va ajuta niciodată este cel mai bun lucru posibil pe care il poți face, vorbind la nivel rațional. Problema este ca deciziile raționale nu merg niciodată ca soluții pentru a te schimba, sau dacă te schimbi, nu din cauza raționamentului de mai sus te vei schimba, ci mai degrabă printr-o decizie emoțională. Aceasta decizie emoțională poate veni ca urmare a înțelegerii mecanismului ce sta la baza comportamentului ipocritului, fie pentru ca te simți „in sfârșit” umilit de situație (adică ești lovit in stima ta de sine – sau in demnitatea personala – de suficient de multe ori si nu mai suporți) sau pentru ca devii „in sfârșit” protectiv cu tine însuți, adică înveți sa te iubești si, consecutiv acestui fapt, înveți sa te protejezi de acele lucruri care iti fac rău. Dar care ar putea fi mecanismele ce il fac pe ipocrit sa fie abuziv? Da, ai citit bine, e vorba de un abuz, anume abuzul prin neglijență, prin neglijarea celui care declarativ este considerat ca (sau este) parte din familie, deci are dreptul de a fi iubit, protejat si ajutat.

Situația este extrem de caracteristică României, din păcate. Ajutarea străinilor in detrimentul propriilor membri ai familiei este atât de caracteristică estului Europei încât poți să asociezi acest comportament cu statele totalitare din sfera de influență rusească.

Situația este in primul rând o problemă de mentalitate colectivă: „nu te ajut pentru că vreau ca să te întărești, să devii puternic fără ajutorul meu!” Deși mentalitatea are un scop „nobil”, faptul de a nu ajuta deloc are un scop mult mai întunecat. Problema cu ajutatul străinilor generează situația in care aceștia devin mult mai puternici si mai bine poziționați in societate, ceea ce duce in final la căderea in irelevanță a familiei proprii. Este vorba de un auto-sabotaj familial, pentru ca niciodată nu poți fi sigur ca străinul ajutat va întoarce la rândul lui serviciul si iți va ajuta proprii copii sau membri ai familiei; deseori străinul „uita” binele făcut. Apoi, peste ani, ipocritul este liber sa critice membrii propriei familii care „nu sunt suficient de performanți” după criteriile sale, in timp ce s-au aflat tot timpul într-o concurență inegală cu străinii care au fost ajutați, ceea ce diminuează si mai mult stima de sine a membrilor familiei si ii adâncește si mai mult in groapa ratării. In final, acest reflex românesc (cel putin eu personal l-am întâlnit cu predilecție la români) este in puternic contrast cu modul in care unele popoare (spre exemplu evreii) isi promovează si ajuta membrii propriei familii, care „se trag unii pe ceilalți in sus” ca sa le fie bine tuturor. A „trage pe cel de lângă tine in sus” înseamnă pur si simplu că acea persoană dragă nu mai e nevoită să reia evoluția de jos, de la zero, pentru a parcurge tot drumul pe care l-ai parcurs tu însuți, ci pornește in viata deja cu un avantaj din start, ceea ce ii va permite sa ajungă mai sus decât tine si de acolo, drept mulțumire pentru ajutorul acordat, sa te ajute la rândul ei. Această mentalitate de ajutor reciproc in scop de a evolua este extrem de străină românilor pentru un motiv simplu: identitatea.

Poporul roman nu are o identitate puternică, in sensul că nu o valorizează si nu o apară. Romanii sunt o populație ce locuiește in mod disparat un teritoriu vag, trăind o existenta individualista si oportunista de tipul „mie sa imi fie bine”. Relația cu ceilalți e marcata de o puternica… indiferenta. Similar, relația cu concepte de genul familie, trib, comunitate, etnie, țară, etc. este foarte proasta, in sensul ca romanii nu se gândesc la „noi” ci la „mine”. De aici rezulta faptul ca intra in concurenta cu oricine care nu este „eu” si nu le pasa de „noi”. Prin contrast, alte popoare au conștiința „tribului” din care fac parte, si membri acestui „trib” fac tot ce pot pentru a se ajuta si a-si ajuta membrii care se dovedesc mai capabili sau mai performanți; ulterior, aceste popoare găsesc in interiorul tribului lor căldura, echilibrul si apartenența necesara oricărei ființe umane pentru a prospera si pentru a rămâne stabila, pe picioarele proprii, in fata vicisitudinilor vieții. Astfel se explica – la nivel de psihologie colectiva – de ce ajutorul oferit cu predilecție sau exclusiv străinilor este tipic romanesc: exist doar „eu” (eu sa mă simt bine!), nu „noi” (care noi?!).

Indiferent de aspectele arhetipale ale colectivității etnice, ajutorul oferit străinilor poate sa fie legat pur si simplu de ură și resentimente. Nu primești ajutor de la familie pentru ca familia te pedepsește pentru faptul că nu „te supui”, in sensul ca nu iti trăiești viata asa cum iti recomanda (sau vor) ei sa ti-o trăiești. E important de subliniat ca extrem de multi oameni au dorința de „a-i supune” sau controla pe ceilalți; dorința de putere trebuie întotdeauna luată in calcul. Deseori întâlnesc unele persoane care își judecă apropiații ca fiind „incompetenți” în legătură cu alegerile pe care le fac. Acești „incompetenți” au aparent nevoie de „îndrumare”, de control, de „educație la vârsta adultă”, au nevoie sa fie „conduși” de „cineva mai bun, deștept, capabil”. Adică, de acești ipocriți, care – să ne înțelegem bine! – nu sunt cu nimic mai capabili, doar că se simt asa „in domeniul in care victima „pare” că este neperformantă”. A scăpa din aceste relații abuzive necesita de cele mai multe ori a privi pe ipocrit „în adevărata sa lumină”, anume aceea de abuzator, ceea ce e foarte dificil atunci când este propriul părinte sau o rudă foarte apropiată ce deseori este idealizată – dacă nu de sine, atunci de cei foarte apropiați. Si totuși, a accepta că cei dragi pot fi (sau sunt) de o răutate fără margini, este deseori cheia pentru a deschide poarta închisorii sufletești în care te afli…

Invidia poate fi un alt mecanism: cei dragi nu te ajuta pentru ca te invidiază pentru ceva ce deții sau poți face, motiv pentru care „te pedepsesc”. Fiind firi competitive, care se gândesc doar la „eu” sau „mine”, acești apropiați nu vor ezita sa intre in concurenta chiar cu tine… si să refuze să te ajute. Ai copii si ei nu au? Nu te vor ajuta „ca pedeapsă”! Ai partener, prieten(ă) sau soț(ie) și ei nu au? Nu te vor ajuta din invidie! Gelozia patologica – agresivitatea pasivă de tip „nu ajut când trebuie să ajut!” – gândirea de tip „cum iți poți tu permite să fii mai fericit ca mine?!” – sunt explicații frecvente, deși greu de înțeles și încă și mai mult de acceptat… Asta se întâmplă deseori in situații in care „rolurile” sunt schimbate. Spre exemplu, atunci cand părintele iti intra in rol de partener sau fratele/sora in rol de părinte – ceea ce înseamnă ca isi permit lucruri (comentarii, atitudini) care in mod normal nu sunt permise sau sunt in mod flagrant bolnăvicioase. A fi conștient de schimbarea rolurilor, si ulterior renegocierea acestora, poate deschide poarta închisorii sufletești in care te afli. Asta înseamnă deseori „să ii pui pe toți la locul lor”, acolo unde trebuie sau unde merită să fie…

De la caz la caz, mecanismele pot varia. Am scris mai sus o parte din cele pe care le-am întâlnit in apropierea mea, dar mai sunt si altele. Este un prim pas, începutul unor posibile conștientizări. Si – „sper” – începutul unei viitoare eliberări…