Primates often have trouble imagining a universe not run by an angry alpha male. (Primatele au adesea probleme în a-și imagina un univers care nu este condus de un mascul alfa furios.)
Este in general dificil sa traduci in limbajul obișnuit termenii medicali. Titlul corect ar putea fi „tulburări ale activității” sau „tulburări ale instinctului de apărare” sau „tulburări ale voinței”, doar ca pentru omul obișnuit acești termeni sunt mai mult sau mai putin același lucru. Instinctul se exprima pentru observatorul exterior prin acțiune voluntara si in limbaj curent acesta devine comportament. Pentru specialist însă, termenii sunt foarte clar definiți si distincți.
Psihiatria a apărut mai ales datorita acestor tulburări ale instinctului de apărare. Exagerarea lui înseamnă agresivitate, diminuarea lui înseamnă indiferenta fata de pericole sau automutilare, iar absenta lui înseamnă tentativă suicidară. Si într-adevăr, periculozitatea in psihiatrie se referă la riscul de a omorî pe ceilalți, a distruge totul in jur sau a se omorî pe sine. Restul este, mai mult sau mai putin, secundar, sau în orice caz, poate fi amânat pentru o discuție ulterioara. In acest articol ma voi referi la agresivitate, ca forma extrema a unei tulburări a activității ce merge de la activitatea normala, trecând prin neliniștea psiho-motorie, si ajungând la agitația psiho-motorie. Suicidul, comportamentul la risc si automutilarea le voi discuta in alte articole.
Înainte de toate, e bine de cunoscut faptul ca omul obișnuit, in mod normal, nu va deveni brusc agitat si agresiv. De la starea de calm omul va trece printr-o stare de enervare, apoi furie, apoi va începe sa amenințe, si mai apoi va trece la acțiune. Aceste etape durează un timp suficient pentru ca cei din jur sa anticipeze probabilitatea ca individul sa treacă la acțiune si sa lovească. In psihiatrie, acest crescendo al riscului, al furiei si al probabilității de a trece la fapte nu este respectat; un pacient, dintr-o stare de aparent calm, poate sari subit si te poate înjunghia, fără sa ai posibilitatea sa anticipezi ceva. Ca sa citez pe unul dintre maeștrii mei, „a fi psihiatru si a ajunge la pensie e deja o mare performanta”. Acesta este si motivul pentru care, dacă nu simți frica atunci când practici psihiatria, probabil ca ar trebui sa iti încetezi activitatea, pentru ca ai devenit prea sigur pe tine, prea încrezător si prea putin atent… si poti sa iti pierzi viata. In ciuda unei atitudini prevăzătoare însă, psihiatri sunt pălmuiți, scuipați, bătuți sau înjunghiați, si aceste aspecte trebuie asumate, mai ales in cazul psihiatrilor ce lucrează in spitalul de psihiatrie, unde sunt pacienți ce sunt internați împotriva voinței lor, dar nici psihiatrul din cabinetul ambulatoriu nu e scutit de riscuri, existând o vorba printre psihiatri care suna cam asa: „nu știi niciodată cine iți intra pe ușă”…
Așadar, cam care sunt situațiile marcate de agitație, cu agresivitate si periculozitate potențială mare?
Maniacalul. Cum intri in camera de consultație te izbește imaginea unui individ vesel, prea prietenos, prea familiar. Te simte imediat, te intuiește imediat, iti ghicește gândurile. Debordează de buna-dispoziție, este prieten cu toată lumea, „agață” asistentele din jur. Daca vorbești cu el, observi cum discuția se leagă foarte repede, totul curge foarte ușor. Pana il contrazici. Atunci devine brusc furios. Si pana sa iti cauți cuvintele pentru o noua propoziție ti-a și sărit la gat. E oprit la limita de asistenții din jurul tău, dar se îndepărtează imediat pentru ca nu poate menține constant in timp același comportament, pentru ca are “fuga de idei” si tocmai i-a venit alta idee. Se pune pe jos si începe sa facă flotări pentru a-ti arata ca e perfect sănătos si nu trebuie sa-l internezi. Apoi izbucnește in ras de la o gluma pe care tocmai a spus-o si vezi cum si o parte din asistenți izbucnesc in ras. Umorul lui e contagios. Stimulat de anturaj, pacientul începe sa cânte, dansând într-un picior. Tu știi însă ca ești la câteva clipe distanta de un nou atac, motiv pentru care nu lași garda jos…
Depresivul. Il găsești in picioare, intr-o mișcare de du-te-vino. Nu poate sta jos, nu se poate relaxa. Merge de-a lungul patului de consultație, se uita la tine, după care repornește in cursa absurdă care nu-l duce nicăieri. Iti e greu sa crezi ca e depresiv, pentru ca de obicei depresivul sta in patul lui cu privirea in gol, inhibat. Insa auzi ca pacientul murmura permanent, se vaită, se lamentează. Este foarte îngrijorat si neliniștit. Lumea lui se prăbușește si nu știe ce sa facă. Perseverează in mersul sau absurd prin camera, ținându-se cu mâinile de cap. Gândește același si același lucru, ruminează aceleași idei de sărăcie, de vinovăție, de ruina completa a existentei sale…
Schizofrenul. Te izbește senzația de bizar, de ciudat. Vorbește si nu știi ce vrea sa spună. Se oprește apoi si te privește cu ochii goi. Te uiți la el, il întrebi ceva, după care se lasă o tăcere penibila. Intr-un târziu iti răspunde. Stii ca a ascultat “sfatul” unei halucinații auditive înainte sa iti răspundă. Pentru el, esti mana in mana cu „ei”. Lucrezi pentru „ei”. Cum care „ei”? Știi tu care! Cei care l-ati adus in starea asta, moment in care ridica brusc vocea si te amenință cu moartea. Afli de ce a fost adus ca sa il evaluezi: si-a omorât mama. Apoi s-a dus la politie si s-a autodenunțat. Politia nu l-a crezut dar a mers totuși la domiciliu. Mama zăcea intr-o balta de sânge. Arma crimei – un topor – a fost găsit plin de sânge in frigider, “la rece”… Pacientul iți spune ca mama lui lucra pentru „ei”. Apoi te privește iar fix… Nu te mai simți deloc in siguranță…
Dementul. Când te apropii de bătrână pentru a o evalua, vezi cum o cană zboară pe lângă capul tău in timp ce te ferești la limita. Baba țipă si scuipa ca o pisică. Vorbește fără sens; ești roman si totuși nu înțelegi nimic. O întrebi ce vrea si te înjură. De data asta înțelegi înjurătura dar ești psihiatru si „ai obrazul gros”, poți fi înjurat zilnic si te-ai obișnuit sa nu pui nimic la suflet. Treci peste moment si te uiți la pacienta. Dai sa te apropii dar pacienta ridica amenințător bastonul ca sa se apere. Este imobilizata la pat. Asta nu înseamnă însă ca nu este pregătită sa se apere. Asistenta de lângă tine, cu un ochi vânăt si zgârieturi pe fata, iți poate confirma asta…
Retardatul. Rade la tine tâmp. Apoi, cu mișcări bruște, fuge sa se ascundă. Tipa. Te întrebi dacă e oligofren sau autist, pentru ca bolile seamănă la adult. Te apropii dar începe sa tipe asurzitor, aruncând diverse lucruri spre tine. Ii este teama și iți este și ție milă de el. Nu ai cu cine vorbi, nu se poate face înțeles, nu stie sa vorbească. Afli însă ca si-a lovit mama pentru ca nu a vrut sa facă sex cu el. A reușit însă sa sfâșie rochia de pe ea… E dezinhibat erotic si asta il face fioros. Nu, nu e băiatul tâmp cu care te-ai obișnuit de atâta vreme… Are momente de agitație neașteptată, si atunci e imposibil sa fie stăpânit… Mama lui te privește îngrijorată; este extrem de jenată dar frica a învins penibilul… Are nevoie de o soluție de la tine…
Confuzivul. Ești chemat pe secția de medicina interna, la un consult interdisciplinar. Pacientul e agitat, se mișcă de parca ar fi intr-un vis. Nu stie unde se afla, nu stie ce vrea, nu ai cu cine sa vorbești. Are febra si nu sta prea bine din punct de vedere organic. Se așteaptă însă analizele, doar ca pana atunci pacientul a trebuit sa fie legat de pat, pentru ca si-a smuls perfuziile si sonda urinara cu tot cu balonul umflat din interior, acum fiind suspectat si de ruptura de uretră… Colegul de pe terapie intensiva te privește întrebător; are si el nevoie de o soluție din partea ta…
Epilepticul. Ești chemat pe secția de neurologie, unde un pacient a avut o criza convulsiva si apoi a spart tot salonul, lovind personalul. Intri intr-o camera care arata ca la război. Pacientul e liniștit; nu isi mai aduce aminte nimic. Simți însă din răspunsurile scurte pe care ti le dă o nervozitate crescândă, ca o bomba in care presiunea a început din nou sa se acumuleze. Neurologul i-a prescris deja noul tratament, inclusiv ceva care sa-l calmeze si sa-l adoarmă mai bine. Iti sugerează însă ca ar fi mai bine sa il transfere pe secția de psihiatrie, unde nu sunt atâtea lucruri de spart. Sugestia nu este rea…
Isterica. Pacientul sa trântește pe jos in fata ta, la usa de ieșire din secție, si începe sa se tăvălească pe jos. Striga ca nu mai vrea sa rămână in spital, dupa care, cu un gest teatral, isi rupe cămașa de noapte de pe el dintr-o singura mișcare. Il refuzi, argumentând ca, dat fiind acest spectacol pe care il oferă, este clar ca mai are nevoie sa stea in spital o vreme. La auzul cuvintelor tale, pacientul se arcuiește pe spate si, cu un urlet prelung, începe o „criza epileptica” după toate regulile artei. Face spume la gura, isi da ochii peste cap. Deși știi ca e isteric, iti faci griji pentru ca oricând ar putea fi vorba de o criza epileptica reala, asa ca atunci cand se liniștește, ii iei tensiunea si pulsul acolo jos, pe culoar, verificând toți parametri posibili. Asta adaugă si mai mult dramatism situației. Totul e însă perfect la acest pacient… Mult zgomot pentru nimic.
Personalitatea borderline. Ești in cabinet când brusc auzi un urlet. Cum nu ai pacient in acel moment, ieși rapid pe ușă, doar pentru a vedea cum o pacienta, in culmea furiei, se da cu capul de pereți, țipând ca nu mai suporta si ca vrea acasă. Pacienta a venit in urma unei tentative suicidare cu consum de droguri, dar acum plânge pentru ca nu a mai fost vizitata de câteva zile de mama sa, cu care are o relație fuzională. Este o pacienta obeză, cu episoade multiple de bulimie si de automutilare prin scarificare (tăieturi multiple pe brate cu lama), care a încercat sa se omoare pentru ca prietena ei a părăsit-o (da, e lesbiana, si si-a găsit prietena înșelând-o cu… un bărbat…). Mai multi asistenți încearcă sa o imobilizeze la pământ, in timp ce tu te întrebi dacă doua fiole de diazepam sunt prea mult sau prea putin in contextul in care e atât de obeza…
Cauzele de agitație sunt multiple si unele se pot imbina cu altele. Pot scrie multe alte scenarii… Exista agitații date de alcool (intoxicația sau sevrajul), exista agitații pe fond de tulburare obsesiv-compulsiva, exista atacurile de panica, exista drogurile care pot da tablouri asemănătoare fie cu mania (cocaina, amfetaminele), fie cu schizofrenia (halucinogenele). Si de fiecare data, a găsi diagnosticul corect in urgenta, sau măcar diagnosticul aproximativ, este o provocare.
—
https://cezardanilevici.substack.com/p/infopsy-tulburari-comportamentale
