„I am right. Therefore… nothing.”
(Am dreptate. Prin urmare… prin urmare nimic.)
Azi, in autobuz. Un boschetar cu capul plin de sânge uscat de câteva zile, sânge pe care nu a binevoit sa-l spele, urca in acelasi timp cu mine. Dupa cateva clipe aud cum incepe sa se certe cu cineva, ceea ce face sa se întoarcă privirile câtorva călători din ecranele telefoanelor si sa se deschidă ochii celor care ascultau absenți la caști. O lume autizată, si dupa toate aparențele complet robotizată, este deranjată de noutatea zgomotoasă care perturba liniștea si posibil moartea existențială.
Boschetarul se ceartă cu o tânără cu unghii foarte colorate si fara complexe, destul de emancipată sexual judecând după vestimentație, care se uita pe mobil si isi face selfie-uri stand cu picioarele încălțate direct pe scaunul din fata ei, scaunele fiind instalate fata in fata in acea zona a autobuzului. Boschetarul ii atrăsese atenția că este murdară pe pantofi si că este scârbos sa-ti pui picioarele acolo unde se vor așeza următorii călători. Boschetarul evident fiind la fel de murdar precum pantofii tinerei dar având bunul-simt sa rămână in picioare.
Discuția degenerează, tânăra îl flituiește, ii spune ca nu e autobuzul lui, motiv pentru care ea poate sa stea cum dorește. Apoi țipă să o lase in pace. Boschetarul insistă să-i facă educație, ceea ce este in mod evident imposibil. Cearta sfârșește prin a agasa suficient pe călătorii din jur, care încep sa vocifereze. Boschetarul le răspunde, tânăra nu se lasă. In final boschetarul pleacă in celălalt capăt al autobuzului, in dezaprobarea generală a grupului care il mai critica o vreme dupa ce a plecat. Apoi liniște.
Cine a avut dreptate? Evident că boschetarul. Cine a câștigat? Evident că tânăra, cu susținerea celorlalți călători. Cine a pierdut? Toata lumea. De ce? Pentru că boschetarul a pierdut disputa iar tânăra si ceilalți călători din autobuz vor sta data viitoare pe mizeria lăsată de pantofii tinerei. Asta pentru ca autobuzul nu aparține nici boschetarului si nici tinerei; aparține tuturor celor care mergem cu el și orașului in general. In unele lupte exista un învingător, dar exista multe lupte in care toată lumea pierde. Acesta este un astfel de exemplu.
„Opinia publica” sau vocea colectiva a călătorilor a dictat: un boschetar murdar nu poate avea dreptate. In ciuda a ceea ce am învățat la școală – ca haina nu face pe om – in realitate se întâmplă contrariul: felul cum te prezinți si cum te îmbraci va face diferența, pentru ca cei din jur vor calcula cantitatea de respect ce poate sa iti fie acordată in funcție de semnalele exterioare pe care le proiectezi in jurul tau, asta pentru ca nimeni nu are timp sa te cunoască mai mult decat la un nivel superficial. Nu a contat ca acest boschetar este o ființă morală, care are o vârstă, posibil o educație si cu siguranță o experiență de viață care ii permite sa înțeleagă mai profund lucrurile. A contat „cine vorbește” si nu „ce spune”.
Citatul din motto-ul articolului ma reprezinta la un nivel personal. Experiența de a fi judecat după aparențe si impresii subiective imi este foarte cunoscuta, motiv pentru care am simțit o simpatie mai mare decat pana acum pentru acest boschetar pe care l-am mai întâlnit prin oraș. Omul, desi in vârstă si eșuat la periferia societății, face parte dintr-o lume care aproape a dispărut. O lume din care fac si eu parte.
