„The grass won’t grow faster if you pull it.”
(Iarba nu va crește mai repede dacă tragi de ea.)
Treceam zilele trecute pe lângă o reclamă in care erau prezentați foarte schematic ceea ce se dorea a fi doi copii, unul având capul rombic si altul capul rotund, colorați in culori diferite si ținându-se de mana. Titlul vorbea despre incluziune, diversitate si despre cooperarea in cadrul (sau in ciuda) diferențelor. Este probabil vorba despre o campanie de sensibilizare a opiniei publice, opinie care de altfel devine din ce in ce mai polarizata si mai obosita de stresul noutăților si a vitezei cu care schimbările au loc.
Franța este una din tarile cele mai tolerante in ceea ce priveste diversitatea. De ani de zile. Este si tara care are probabil cel mai mare aflux de „sânge nou” din toata Europa, poate cu excepția Belgiei si unor insule din restul oraselor mari europene. Populația tânără este asa de obișnuită cu diversitatea incat muzica predominanta (ca sa nu spun toată muzica) de la radio este cu influente africane, tinerii au prieteni de toate culorile, cuplurile mixte sunt practic norma si senzația pe care o ai cand mergi pe strada este ca te afli pe malurile africane ale Mediteranei. In plus, daca mergi pe la urgentele pediatrice, prin școli sau treci pe langa locurile de joaca, vei vedea cam care este viitorul care se profilează, cam care este trend-ul, tendința. Si totusi, in una din cele mai permisive si mai lipsite de complexe tari din Europa, cineva si-a permis sa… forțeze lucrurile.
In ultimul film din seria Purge – serie de o violenta rara, la care nu m-am uitat pentru ca nu am dorit sa ma traumatizez psihic – se pare ca exista un moment culminant atunci cand americanii, mexicanii si amerindienii abordează tematica rasismului. Reiese din dialogul respectiv ca motivele principale pentru care exista respingere intre populatii sunt faptul ca o populatie vine prea repede peste alta (care o percepe ca pe o invazie), faptul ca numarul crescut al noilor veniți sufocă (din nou, senzatia de invazie) si ca exista o teama legitima de pierdere a identității celor ce sunt… „invadați”. Atunci cand schimbarile se realizează lent, cand oamenii au timp sa se obișnuiască cu ideea, atunci cand numărul migrantilor creste treptat si nu exponențial (vezi bărcile care vin pe coastele Italiei sau sutele si miile care trec granița zilnic in UK fara sa se ia o măsură), nu apar convulsii sociale si identitatea majorității nu se simte amenințată. Aceasta identitate – sa nu uitam – a apărut printr-o evoluție treptata; spre exemplu, in cazul francezilor, ei au aparut din gali, romani, peste care s-au suprapus franci si triburi germanice care au mers spre Spania, ca sa nu vorbim despre migrația treptata a populațiilor din fostul imperiu colonial. Asa cum am scris si in motto-ul articolului, iarba creste treptat. Si atunci, de ce simt nevoia unii sa tragă de ia, respectiv sa „bage pe gat” prea repede schimbarea?
Ca om care m-am nascut in comunism si am trait intr-o tara de stânga cu puternice tendințe autoritare, recunosc pattern-ul. Este vorba despre reflexul tiranic de a forta: a forta pe cel de langa tine sa fie ca tine, deoarece consideri ca tu ai dreptate si el nu (varianta „soft”) sau ca tu detii adevarul si celalalt fie se insala, fie iti este inferior, dar cu siguranta trebuie „reeducat” (varianta „hard”). Romania a putut beneficia de multa „reeducare”, chiar pana la suprimarea fizica a „elementelor rebele”, activitate inspirata de mentalitatea ruseasca, mentalitate ce ne-a marcat istoric si fata de care nutrim si in ziua de azi o atracție putin voalată. Cei care au conceput si „promovat” afișul despre incluziune nu sunt altcineva decat membrii miscarilor ideologice de stanga, miscari la moda astazi in multe tari. Problema acestor simpatizanți ai acestor miscari este ca nu au trait niciodată in Romania sau alte tari „reeducate”, ca sa vada ce a insemnat doctrina de stanga pentru noi, ce ravagii a facut in esența identității naționale, cum a distrus specificul romanesc si l-a înlocuit cu elemente de inspirație străină.
Englezii spun „live and let live”, adică „trăiește și lasă să trăiască și pe cel de langă tine așa cum vrea”. Asta e antidotul ideologic pentru forțarea unui proces peste capacitatea de suportabilitate a populației asupra căreia se exercita această forțare. Nu căuta sa forțezi francezii sa fie mai metisati si mai toleranți decat sunt deja! Nu exagera cu drepturile minorităților sexuale care deja se bucura de o larga acceptare in Vest! Nu exagera cu drepturile negrilor intr-o tara in care aceștia deja aveau drepturi! Nu veni cu feminismul la înaintare intr-o tara in care egalitatea e deja tradiție si e scrisa in constituție! Nu crea o problema acolo unde nu are rost!
S-ar spune ca forțarea lucrurilor este o problema exclusiv sociala si tipica Vestului… Sa continuam! Nu forța angajarea unor oameni pe pile, ca sunt in majoritate incompetenți si iti vei face praf sistemul! Nu forța pe membrii din familia ta sa se căsătorească cu cine vrei tu pentru ca asa ti se pare tie ca este bine! Nu forța copilul sa se duca la o scoala sau la o facultate unde nu-i place! Nu-l forta sa ia numai note de 10 atunci cand stii bine ca nu contează! Nu-l forța sa creadă in prieteni imaginari (vezi religia) dar nici nu-l forța sa fie ateu, ironizându-l atunci cand vezi ca are nevoie de fantezie pentru a suporta duritatea acestei vieti! Nu forța prin șantaj emoțional, prin vinovăție, prin manipulare, nu forța prin presiunea sociala a grupului, prin rușinare!
Să mai continuăm?!
