Homo sum, humani nihil a me alienum puto. (Sunt om, nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin)

Ți-ai făcut măcar o dată în viață un CV, un curriculum vitae? Mai probabil că a fost nevoie să ți-l faci ca să te angajezi undeva sau ca să scrii câteva idei despre tine într-un mod structurat, spre exemplu atunci când a trebuit să prezinți ceva la o conferință, când a trebuit să vinzi un produs sau să reprezinți o instituție publică (e ca un fel de declarație de avere, numai că nu vorbești despre valori pe care le deții, ci despre valoare ta ca persoană). In lumea engleză circulă și denumirea résumé, adică rezumat sau sumar al carierei (probabil provenind din lumea franceză, care însă paradoxal folosește clasicul CV). Termenul vine din limba latină, curriculum vitae însemnând, în traducere, curgerea sau derularea vieții. A cărei vieți? A vieții profesionale, evident.

CV-ul are câteva capitole invariabile, care se găsesc în toate formele de CV și care oferă o idee mai mult sau mai puțin schematică legată de persoana respectivă: numele, sexul, vârsta, educația (școala, liceul, facultatea dacă e cazul), calificările obținute (bacalaureat, licență dacă e cazul, diverse diplome), experiența (locurile de muncă, funcțiile sau rolurile ocupate), realizările (eventuale premii, publicații, limbi străine, diverse alte pasiuni sau hobby-uri mai mult sau mai puțin legate de motivul alcătuirii CV-ului).

Care este rostul pentru care e bine să știi să-ți faci singur un CV? Te structurează și te forțează să ai o privire de ansamblu asupra vieții tale, asupra coerenței poveștii tale profesionale, asupra unor eventuale goluri apărute în cursul educației sau experienței, dar și asupra unor realizări de care poate că ai uitat (resurse pe care le treci cu vederea deși sunt reale și le contabilizezi când îți scrii CV-ul). La un nivel mai profund, a-ți face un CV înseamnă a te pune în contact cu identitatea ta profesională, cu o mare parte din ceea ce ai făcut în viață și cu ceea ce te reprezinta în majoritatea relațiilor cu ceilalți.

In decursul vieții mele a trebuit să-mi fac CV-uri în mai multe limbi și de mult mai multe ori decât majoritatea celor de vârsta mea. Fiecare CV a însemnat o ocazie de a medita la ceea ce am realizat – pe de-o parte – dar și a sintetiza în câteva rânduri ceea ce a însemnat un loc de muncă – sau ultimul loc de muncă – atunci când se face doar o aducere la zi a CV-ului. Spre deosebire de scrisorile de intenție, în care abilitatea (sau diplomația, chiar viclenia) de a explica parcursul profesional din CV într-un mod favorabil ajunge la un nivel înalt, CV-ul corect făcut este un act sec, foarte rațional, care doar descrie parcursul vieții profesionale fără a face judecăți de valoare și fără a tenta manipularea cititorului. Asta îl face mai important decât scrisoarea de intenție: este descriptiv, factual, neutru, deci mult mai util pentru audiența căreia ii este destinat.

Când ți-ai făcut CV-ul ultima dată? Ce ai spune dacă ți-ai face chiar acum unul, ad-hoc, sau dacă ți l-ai aduce la zi, în caz că nu ai făcut-o recent? Ce-ar fi să lași baltă acest articol și să îl faci, și mai apoi să revii și să continui lectura?! Mai probabil că nu o vei face, asa că voi continua…

CV-ul clasic este o idee bună atunci când vrei să-ți înțelegi viața (profesională) din punct de vedere rațional: forțează la deliberare interioară și te poate ajuta să vezi resurse de care ai uitat (sau pe care ai ales, conștient sau nu, să nu le bagi în seamă). Dar oare te-ai gândit că poți să-ți alcătuiești și un alt fel de CV, anume un „CV emoțional”?

Ce-ar fi dacă, folosind modelul clasic pe care anume ți l-am descris mai sus, ți-ai face un curriculum al vieții tale emoționale?! E un curriculum pe care nu ți-l va vedea nimeni (pentru că nu cred că ar interesa pe nimeni și în plus te-ar vulnerabiliza îngrozitor), un curriculum doar pentru ochii tai și pentru sufletul tău – despre sufletul tău!

Știu, anii de educație și viața trăită sub semnul tiraniei rațiunii și a „utilității pe care trebuie să o dovedești societății prin profesia ta” te-au învățat să te privești doar ca un „angajat”, „rotiță dintr-un sistem”, „pion pe tabla de șah a altcuiva”, și doar realizările palpabile, materiale, dotate cu „diplomă de absolvire”, cu „note acordate” – doar aceste simboluri – sunt importante pentru tine. Iti înțeleg confuzia. Si totuși, te provoc să-ți alcătuiești – mai probabil pentru prima dată în viață – CV-ul tău emoțional!

Primul aspect se referă la nume: Cum te numești? Ai același nume la nivel emoțional? Spre exemplu, având două prenume, la nivel emoțional eu mă numesc altfel, asa cum m-a strigat toată viața familia mea de bază. Tu cum te numești cu adevărat? Cum iți spui în sinea ta?

In general știm ce sex avem, dar în lumea contemporană aspectul acesta poate fi discutabil. Si apoi poate fi o diferență intre sexul biologic real pe care îl ai și ceea ce simți în sinea ta că ești. Nu, nu vorbesc despre preferințe și orientări sexuale, ci vorbesc despre cum te vezi tu pe tine, din punct de vedere identitar și emoțional.

Vârsta este un subiect complex. Există o vârstă biologică (o afli dacă te uiți în buletin), o vârstă rațională și o vârstă emoțională. Deseori ai auzit comentarii răutăcioase de genul „Ce tot face sau ce tot vorbește ăla/aia?! Să se uite mai bine în buletin și să vadă ce vârstă are!”. Aceste comentarii apar tocmai pentru că frecvent există această neconcordanță intre real și imaginar; există vârstnici cu suflete tinere (ce pot fi găsiți prin discoteci sau baruri) și există tineri îmbătrâniți prea repede – există traume (dezamăgiri) care „ne închid sufletul” și ne îmbătrânesc prematur (emoțional) sau traume mai subtile (spre exemplu, părinti care se comportă ca niște bufoni sau ca niște copii răsfățați care „se dau cu fundul de pământ” atunci când vor să ne șantajeze emoțional, ceea ce duce la un comportament marcat de seriozitate și hiper-responsabilizare (îmbătrânire rațională) în cazul copiilor). Exemplele sunt cu adevărat foarte multe… Care e vârsta ta emoțională? Ești sau nu major? (adică ai ajuns la vârsta emoțională de 18 ani?) Dar la nivel rațional, câți ani iți dai? Accept și vârste raționale peste suta de ani!

Întrebare directă: Care e data ta de naștere emoțională? (atunci când tu ai decis să faci ceva (pentru tine sau în relație cu tine) pentru că ai dorit tu însuți/însăți să o faci, nu pentru că ți-au spus ceilalți sau „trebuia” să o faci)

Întrebare și mai directă: Te-ai născut? Sau nu ești încă născut emoțional? Mda, nu te-ai gândit că poate exista și așa ceva…

In ceea ce privește educația, ce „școală emoțională” ai absolvit? Sau să încep mai bine cu grădinița… poate e mai potrivit… Ai studiat la școala emoțională a ambilor părinți sau ai avut din punct de vedere emoțional doar un părinte, celălalt fiind absent (fizic) sau indisponibil emoțional (indiferent)? Ai studiat la școala emoțională a bunicilor materni sau paterni? Sau nici pe ăia nu i-ai avut ca mentori/maeștri emoționali?! Cine te-a învățat cum să empatizezi, cum să simți compasiune, cum să iubești, cum să iți faci prieteni? O învățătoare? O profesoară? O vecină? O mătușă sau un unchi? Nimeni? Chiar nimeni?! Ai terminat nivelul școlii emoționale sau n-ai absolvit-o niciodată? Te deprim prea mult? Te poți opri din citit când ai nevoie! Poți să te oprești definitiv dacă e prea dur ceea ce simți!

Cum a fost liceul emoțional? Câte „profesoare” (iubite) ai avut? Te-au învățat lucruri diferite sau ai ales tot timpul același tip de femeie, „copie la indigo”, deși fizic erau persoane diferite? N-ai avut curiozitatea să încerci și alte relații, de altă „calitate emoțională”? Ai avut și profesori, nu doar profesoare? Nu, nu mă refer la sex, mă refer la a învăța prin copierea modelului de relaționare emoțională de la alți bărbați. In caz că ești femeie, fă exercițiul de imaginație invers: ai avut profesori buni sau indivizi specializați în „frângerea inimilor” sau în activitatea larg întâlnită de a seduce și a abandona?

Ai intrat la facultatea emoțională? Ai luat „bac-ul”? Ai familie? Cum iți merge? Știu, “oficial iți este bine“, dar cum iți merge „emoțional”? Ai „licență” emoțională (disponibilitate emoțională) pentru a avea la rândul tău copii, luând în considerare că vor trece și ei prin ce ai trecut tu (emoțional) și s-ar putea să-ți reproșeze unele lucruri? Ai deja copii? Câți? Știi ce să faci pentru a-i ajuta sau ghida emoțional? Ai „diplomă” pentru asta? Pentru empatie, iubire, etc.? Ti-au plecat copiii de acasă, la facultate (aia reală) sau la familiile lor? Au “părăsit cuibul” sau locuiesc tot cu tine? Dacă au plecat, mai ești la curent cu ce fac ei? Din punct de vedere emoțional, mai ții legătura… legătura emoțională? Sau te-ai „pensionat” emoțional și nu iți mai pasă, considerând că “datoria ta de părinte” (datoria sau obligația emoțională) a luat sfârșit? Spre deosebire de CV-ul clasic ce își pierde valoarea la încetarea activității profesionale, CV-ul emoțional continuă atâta timp cât trăiești, pană la moarte, motiv pentru care te întreb din nou: Ce ai mai învățat emoțional în ultima vreme? Ce diplome emoționale ai mai acumulat? Tot la grădinița emoțională ai rămas?!…

Care e experiența ta emoțională, începând din fragedă pruncie? (nu ceea ce ai putut învăța sau copia de la părinți, ci ceea ce ai trăit direct tu însuți/însăți) Care sunt obstacolele emoționale prin care ai trecut și pe care ai reușit să le depășești, cărora ai reușit să le supraviețuiești? (părăsire, separare, divorț, trădare, umilință, rușini, culpabilități, deces al partenerului, deces al copilului, fratelui, părintelui, etc.) Care sunt emoțiile pe care le-ai simțit în contextul fiecărui obstacol? Cum ai reușit să le depășești, ce resurse ai folosit? Cum ai învins sau cum ai supraviețuit emoțional fiecărui obstacol, care au fost strategiile pe care le-ai folosit pentru a depăși situația nefastă respectivă? (resursele și strategiile pot fi utile în viitor, pot fi folosite din nou în situații similare) Ce lucruri surprinzătoare (pozitive sau negative) ai descoperit despre tine? Ce „iți poate pielea”, atât în sens pozitiv cât și negativ? Pană unde poți să ajungi, cât de departe sau cât de sus poți sări emoțional? Cat de adânc, cât de profund te poți implica afectiv? Care iți sunt marile realizări emoționale? Ai și decorații pe piept?! Care sunt acestea?

CV-ul emoțional are o parte unică, rar sau deloc valorizată în CV-ul profesional obișnuit: Care sunt eșecurile tale emoționale? Care sunt acele probleme emoționale nerezolvate pe care le duci cu tine prin viață? Mai lucrezi la rezolvarea lor sau ai decis să ți le asumi și să trăiești mai departe împreună cu ele? Sau doar te-ai resemnat și păstrezi o furie mocnind tot timpul? Ai restanțe emoționale? Ai fost repetent? (ai “picat”, ai repetat un an) A trebuit să treci prin situații similare, repetitive, pentru a învăța ceva emoțional? Câți ani netrăiți ai? (știu, doare dacă ii ai, și e penibil să ai o “criză a vârstei mijlocii” din acest motiv) Cat timp trăit degeaba – în înghețare sau încremenire emoțională – ai acumulat? Si dacă tot suntem aici, deși nu face parte din CV (care e întotdeauna la timpul trecut), câți ani dorești să mai rămâi înghețat afectiv – sau să amâni – sau să nu faci nimic pentru tine – din punct de vedere emoțional?

Am ajuns la sfârșitul CV-ului tău emoțional. Faptul de a scrie despre el la modul teoretic mi-a fost chiar și mie dificil. Sper să-ți fie un exercițiu util și sper să revii la el iar și iar, de mai multe ori, atunci când vei avea nevoie. Ultimul gest legat de CV este să alegi un citat sau motto pentru el, un citat care să te reprezinte, dar nu oricum, ci la nivel emoțional. Este un bun mod de a încheia acest exercițiu și de a rezuma într-o singură propoziție, zicală, proverb sau orice alt mod, cine ești – aici și acum – din punct de vedere emoțional, știind că povestea sau curgerea vieții tale emoționale nu se oprește aici și poate că maine sau mai târziu, vei găsi sau vei alege un nou citat sau motto care să te definească.