If you want a chicken to be a duck, and a duck to be a chicken, you will suffer. (Dacă vrei ca o găină să fie rață, iar o rață să fie găină, vei suferi.)
Există uneori, în decursul vieții, situații imposibil de rezolvat, ziduri ce nu pot fi sparte, porți la care bați și nu se deschid. Exista oameni de care nu poți trece sau oameni pe care nu ii poți convinge sau manipula sa meargă în direcția pe care o dorești. Exista situații în care resursele pe care le ai sunt prea mici sau situația la care trebuie să faci fata este prea grea și te depășește. Si uneori ești pur și simplu prost.
In rândurile care urmează mă voi referi la situațiile în care suntem proști. Se spune că, atunci când ești mort, nu știi că ești mort. La fel e și atunci când ești prost: nu știi că ești prost, pana nu iți spune cineva sau pana nu iți dai singur seama, deseori după multe suferințe inutile. Evident, ești prost în legătură cu situația respectivă, nu prost în general.
Prima mișcare la orice început de consiliere psihologică sau psihoterapie, deseori în prima ședință, după ce a avut loc identificarea problemei sau a problemelor, este să se cuprindă cu mintea tot haosul din viata persoanei respective și să se răspundă împreună cu persoana la o întrebare simpla și totuși dificilă:
Ce depinde de mine și ce nu depinde de mine?
Este fascinant, și deseori halucinant, cât de mult ne supraevaluăm abilitățile, cât de departe credem că se află limitele puterii noastre, cât de mult preluăm din responsabilitățile altora sau din lucrurile care nu ne privesc. Deseori, dintr-o situație dificilă se rămâne cu mai putin de jumătate de încadrat la categoria „lucruri care depind de mine”. Asta pentru că în psihoterapie vin deseori “liderii” din structurile de familie disfuncționale, adică cei foarte motivați să facă ceva sau să schimbe ceva. Si – surpriză! – deseori află ca nu prea pot schimba sau influenta mare lucru. Evident, mai exista și categoria de oameni care se deresponsabilizează și consideră că nu trebuie să facă nimic deși ar trebui, dar e surprinzător cât de multe greutăți se înlătură din povara purtată de către cei care „se cred puternici” atunci când trebuie să precizeze ce depinde de ei și ce nu.
In categoria lucrurilor care nu depind de noi se afla evenimentele istorice, conflictele sau războaiele de la nivel international, dezastrele naturale și alte evenimente care prin anvergura lor nu pot fi controlate de o singură persoană (adică de noi). Depinde de noi războiul din Ucraina? Nu. Dar cel din Gaza? Nu. Dar rezultatul alegerilor din parlament, a președintelui sau chiar a primarului din localitatea in care avem reședința (candidați votați deseori de clientela politică proprie)? Nu. Dar pandemia de Covid a depins de noi? Nu. O posibilă criză financiară ar depinde de noi? Nu. Criza locuințelor? Nu. O furtună care se abate peste Europa și provoacă distrugeri? Nu. Un cutremur? Nu. Toate aceste evenimente majore, și multe altele, nu pot fi influențate (semnificativ) de noi. Tot ce putem să facem este să planificăm și să reducem pierderile (dacă se poate), să prognozăm când si unde se vor întâmpla (dacă putem) si… cam atât. Cu alte cuvinte, există câteva lucruri pe care le putem face pentru a scădea probabilitatea de a fi afectați, dar nu putem influenta în mod semnificativ ceea ce se va întâmpla.
Crezi că dacă porți mască nu te vei îmbolnăvi de Covid? Crezi că votul tău contează? Crezi că dacă scrii pe internet vei avea un impact semnificativ, că te citește sau te ascultă cineva cu adevărat si că vei genera un efect de masă? Crezi că dacă ieși in stradă si protestezi se va schimba ceva? Sa fim serioși! La nivel social, in aceasta lume bazata pe caste (știu, nu înveți asta la scoală), schimbările la nivel de societate au loc exclusiv în două situații: fie casta conducătoare decide că vrea să schimbe ceva în lume și populația este “pe val”, este de acord și susține schimbarea, fie casta conducătoare decide că vrea să schimbe ceva și populației “i se pune pumnul în gură” dacă nu dorește. Nu a existat niciodată o schimbare veritabilă care să pornească “de jos”, “din stradă”, de la oamenii obișnuiți. De unde știu asta? Din Istorie, acel subiect neplăcut studiat la scoală, unde trebuia să memorezi ani și care, aparent, nu ne putea ajuta cu nimic în viitor…
O altă categorie de lucruri care nu depind de noi sunt… ceilalți, anume ce fac și ce simt ei. Victor Frankl spunea ca ultima formă de libertate care ne rămâne în lagărul de concentrare (omul a fost la Auschwitz) este libertatea de a ne alege atitudinea în fata provocărilor vieții. Asta este bine de știut – nimeni nu ne poate răpi această libertate si o putem folosi în situații extreme – dar în egală măsură e bine de știut că, din păcate pentru noi, oricine dispune de această libertate ce nu ii poate fi îngrădită sau luată. Consecința este că nu putem controla sau impune altora ce sa gândească, să simtă sau ce atitudine să aibă fata de noi sau într-o anumita situație; este libertatea lor și pot alege să și-o folosească inclusiv în contra intereselor, speranțelor sau așteptărilor noastre. Si asta ne poate răni. Spus cu alte cuvinte, este imposibil „sa influențăm” pe cineva; oamenii „se pot lăsa influențați” dar nu avem puterea de a-i influenta dacă aceștia aleg să nu se lase. Faptul că acest lucru este foarte frecvent trecut cu vederea face ca să purtăm „lupte” timp de ani de zile pentru ca cineva „să se schimbe”, fără să înțelegem că… dacă acea persoană nu dorește să se schimbe, ea nu se va schimba.
Există lupte pe care le putem câștiga și lupte pe care NU le putem câștiga. Atunci când cineva ni se opune, indiferent ce am face, nu putem sa ii schimbăm opinia și lupta este pierdută. Asa cum nu putem să ne schimbam în locul pacienților noștri din psihoterapie (ei trebuie sa își dorească și să decidă asta), tot asa nu putem să facem nimic atunci când cel din fata noastră „este (sau face) un zid”. Știu, este greu de renunțat când ești obișnuit – sau obsedat – sa fii permanent un învingător (suntem crescuți și educați de mici pentru a fi învingători, nu?), dar asta înseamnă să iți atingi limita puterii tale în relație cu ceilalți.
A nu putea „să schimbi pe cineva”, a înțelege că „nu se va schimba niciodată”, a înțelege că „lupta e pierdută”, că “iți bați gura degeaba”, este doar jumătate din rezolvare: ți-ai conștientizat doar propria ta neputință. Urmează apoi să accepți că e necesar să abandonezi o luptă inutilă „cu morile de vânt”, să înțelegi că „de data asta sau în situația asta… ai pierdut”. Deseori orgoliul – sau supraevaluarea unor calități personale – te împiedică să renunti. Si totuși… e necesar… e mai bine asa. E necesar să reintri în realitate și să înțelegi că de fapt n-ai avut niciodată puterea de a controla viata interioara a celuilalt, atitudinea sau comportamentul sau. Cu alte cuvinte, lupta exterioara se mută în sufletul tău…
Deseori renunțăm greu la luptele noastre. Înainte de a înceta „să batem la poarta care nu ni se va deschide”, o parte dintre noi face două lucruri care au fost descrise de o scoală de psihoterapie existențialistă numită logoterapia (sau terapia centrată pe sens, inițiată tot de Victor Frankl). Aceste doua mecanisme prin care ne prelungim suferința în fata unor probleme în mod clar imposibil de rezolvat sunt hiperreflecția și hiperintenția. Hiper-reflecția înseamnă ceea ce ii spune și numele: reflectăm prea mult, adică analizăm și tot analizăm, întoarcem lucrurile pe toate părțile, facem scenarii și planuri sterile de luptă, cautăm puncte slabe, analizăm strategii insolite sau exotice pe care nu le-am încercat pana acum. Pe romanește, analizăm excesiv o situație în speranța de a găsi o soluție atunci când e clar ca nu există o soluție favorabilă nouă. Hiper-reflecția duce, în forma ei extremă, la ceea ce anglofonii descriu foarte poetic prin termenul de analysis-paralysis (analiza care te paralizează sau blochează); gândești tot timpul “combinații” felurite, nu faci nimic, problema rămâne nerezolvată. Hiper-intenția este, similar, ceea ce ii spune numele: o concentrare intensă a intențiilor noastre de a găsi o soluție, care deseori înseamnă o focalizare excesiva pe problemă, o încordare obsesivă a voinței pentru a reuși. In practică, o persoană acaparată de hiper-intenție va vorbi numai despre scopul sau, își va folosi toate resursele psihice, emoționale, tot timpul, pentru a insista la nesfârșit, pe principiul că more is better, adică „mai mult înseamnă mai bine”. In realitate, depunerea unui efort susținut pentru a rezolva o problemă care nu ne stă în putere să o rezolvăm este doar o prostie și o pierdere de timp… Anglofonii folosesc termenul de tunnel-vision sau privirea în tunel pentru a caracteriza o persoană excesiv de focalizată pe ceva și care pierde din vedere alte aspecte pentru că nu mai reușește “să facă un pas înapoi” pentru a-și schimba perspectiva.
Exista unele structuri de personalitate mai predispuse să facă hiper-reflecție și hiper-intenție, deseori cei care au o structură mai ordonată, mai algoritmică sau mai centrată pe control; cei relaxați, care nu au așteptări mari de la viata și de la ceilalți, sau care sunt mai degrabă centrați pe proces și nu pe obiective, păstrându-și multe opțiuni deschise, vor intra mai rar în aceste capcane ale zbuciumului inutil. Apoi, mai tine si de cei din jur, care pot atrage atenția asupra fantasmelor utopice de control sau succes; de aici rezultă că a avea o rețea socială (familie, prieteni) este un lucru pozitiv pentru autoreglarea comportamentului în situațiile ce presupun lupte ce vor fi cu siguranță pierdute (adică, pe romanește, să fie cineva lângă tine care să-și permită să-ți spună că ești prost atunci când ești prost).
In practica psihiatrică (și nu numai) am întâlnit uneori persoane care mergeau după principiul „never give up” (să nu renunti niciodată). A fost de fiecare data o reîntâlnire cu o versiune a mea mai veche, pentru că acest motto mi-a aparținut o mare parte din timp și mie. Am observat de fiecare dată o supraestimare a abilităților proprii și o lipsă de acceptare a propriei naturi umane. De fiecare dată mi-am întrebat pacienții – evident în glumă – dacă nu sunt sfinți, îngeri, ființe divine cu puteri supranaturale sau superman/superwoman. Pentru că aceste categorii de personaje au în general puteri deosebite care nu sunt accesibile „muritorilor de rând”. Cam de fiecare dată pacienții au ras, unii comportându-se ca și cum as fi descoperit adevărata lor natură pe care o țineau secretă (bun, unii chiar erau schizofreni, dar – important! – nu toți) … Pentru că da, acești oameni care cred că pot face imposibilul, se văd deseori la nivel imaginativ ca fiind ființe supra-umane, cu puteri mult peste oamenii obișnuiți. In mod tipic are loc ulterior o discuție despre „condiția umana”, o discuție neplăcută în cadrul căreia are loc o „aducere dureroasă cu picioarele pe pământ”. Pentru cei care nu știu, condiția umană include slăbiciune, limitare și multă… prostie, ceea ce e deseori greu de acceptat. A accepta că ești DOAR un om este, paradoxal, o mare provocare…
