Have all the adults left the room? (Toți adulții au părăsit camera?)
A fi adult înseamnă, printre altele, o schimbare de mentalitate si de poziție in relație cu realitatea. De-a lungul anilor si pe diferite bloguri am menționat două elemente care aparțin lumii adultului si care nu se regăsesc la o minte de copil. Le voi relua în prima parte a articolului, apoi voi continua cu un al treilea element.
Primul element se referă la faptul că mai totul în lume are un preț, cu excepția rarelor situații în care apare un noroc sau un ghinion. Plătim pentru orice dorim sa facem in aceasta lume; acest preț poate fi reprezentat de bani, dar putem plăti cu libertatea noastră, cu liniștea noastră, cu faptul de a fi dezrădăcinat, cu faptul de a muri in interiorul nostru, plătim cu sănătatea, cu timpul vieții noastre… Orice facem are o consecință, pentru ca „tulburam apele” vieții sau apele altora, sau „despărțim apele” sau despărțim contrariile. Orice acțiune pe care o întreprindem in aceasta existenta va genera o reacțiune care reprezinta prețul acțiunii noastre. Un copil – sau cineva care se încăpățânează să rămână la nivelul mental de copil – nu va înțelege că este imperativ să plătească prețul si că este mult mai demn să asume in mod sobru plata prețului decât „să se isterizeze” si „să se dea cu fundul de pământ” pentru că trebuie sa plătească un preț, fără sa înțeleagă ca asa merg lucrurile in aceasta lume si nu altfel.
Un exemplu recent este – pentru că tot e la modă – conflictul dintre arabi si evrei. Atunci când ataci si omori niște oameni, vei avea de plătit un preț pentru asta. Cum Israelul e un popor cu o stimă de sine normală, care nu întoarce si celalalt obraz, este evident că va veni după tine ca să iti plătească polița. Daca ești copil, vei începe sa te smiorcăiești, vei folosi propaganda de pe internet ca sa arăți cât de rai sunt ceilalți, cât de ucigași pot fi, cat de mult rău ti-au făcut, etc. Azi am văzut oameni care neaga faptul că palestinienii ar fi atacat, că totul e o dezinformare si sunt de fapt știri false. Toate aceste încercări arată o crasă incapacitate de asumare a ceea ce palestinienii au făcut: au atacat si au omorât. Comportamentul lor (si a celor care ii susțin) nu este de adult ci de copil care nu e de acord cu faptul ca trebuie sa plătească pentru prostia comisă. Imi pare rău să vad asta, dar oamenii nu se comportă precum adulții… Chiar daca israelienii ar fi lăsat voit garda jos pentru a fi atacați cu ocazia unei aniversari istorice importante, pentru ca mai apoi să aibă motiv să pornească un război (explicație care circulă si care e de luat in seamă pentru că pare pertinentă), să fii atât de prost încât sa cazi in asemenea capcană, știind foarte bine firea „vecinilor” tăi (adică faptul că nu lasă polițe neplătite), vorbește mult si despre gradul scăzut de contact cu realitatea… Adică ai „sperat”… că nu vor veni după tine?!? Chiar nu știai cu cine te lupți de zeci de ani de zile?!?
Al doilea element se referă la alegeri si anume la faptul că a alege înseamnă să pierzi varianta pe care n-ai ales-o. Spus altfel, nu poți rămâne în același timp cu beneficiul variantei alese și cu neplata prețului de a nu fi ales varianta cealaltă. Spre exemplu, când emigrezi, nu poți avea in același timp beneficiul de a trăi într-o tara mai civilizată sau in care ai mai multi bani, dar in același timp să te aștepți să nu plătești prețul plecării care reprezinta dezrădăcinarea, singurătatea si dorul de casă. Faptul că alegi sa pleci înseamnă ca ai să suferi de dor – e obligatoriu – pentru că nu poți fi in doua locuri in același timp. Suna stupid dar repet: nu poți pleca si rămâne in același timp. Idem, nu poți rămâne in tara si avea speranța ca iti va fi mai bine financiar sau la nivel de deschidere profesională, pentru că exact motivele care te-au făcut să pleci exclud pe cele pentru care ai rămâne. Știu, pare teoria chibritului, dar enorm de multi oameni vor lucruri contrarii in același timp. La bază e atitudinea infantilă, de copil care nu acceptă regulile jocului vieții, anume regulile ce țin de logică. Adultul asumă alegerile. Un alt exemplu ar fi relațiile: dacă alegi să rupi relațiile sau să te înstrăinezi, nu te aștepta ca să fii primit cu bratele deschise sau ca ceilalți să mai dorească „sa facă front comun” cu tine. Daca pleci dintr-o relație… ești bine-dus!
Din nou iau exemplul recent cu evreii si arabii: dacă ai ucis, ai devenit criminal si trebuie să fii pedepsit, eventual de victimă (deși ar fi bine să existe un judecător din exterior). Nu numai că prețul trebuie să-ti fie plătit, dar nu poți să mai dai înapoi si să mai fii altceva decât un criminal. Când ucizi nu poți fi inocent. In plus, nu poți sa și ucizi și mai apoi sa fii și victimă și sa acuzi ca victimele tale își permit sa se răzbune. In cazul multor tulburări de personalitate, mai ales în psihopatia borderline, agresorii reușesc să joace in mod convingător rolul de victime pentru că știu sa manipuleze foarte bine. La fel si susținătorii palestinienilor de azi manipulează realitatea si percepțiile astfel încât să transforme negrul in alb si albul in negru, si să prezinte israelienii ca fiind cruzi atunci când ii omoară pe palestinieni, minimalizând sau negând chiar că aceștia din urma ar fi vinovați de ceva. Gradul de disonanta cognitivă este foarte puternic atunci când cineva, cu toată convingerea din lume, iti spune ca de fapt realitatea e alta si e nevoie sa-ti ajustezi percepțiile, respectiv sursele de informare (care practică, in opinia sa, dezinformarea). Printre primele cazuri de schizofrenie din cariera mea am întâlnit un pacient care credea că este Dumnezeu. Cand a început sa vorbească, foarte convingător, m-a încercat o senzație de panică, pentru că părea că într-adevăr este Dumnezeu. Ceea ce spunea era intr-un conflict atât de puternic cu ceea ce vedeam si ceea ce știam, încât m-a blocat. Pentru moment nu mai știam ce e bine si ce e rau, respectiv ce e real si ce nu e. Am întâlnit pentru prima data atunci bine-cunoscuta dilemă: Tu crezi ce vezi sau ce iți spun eu? Azi, o protestatara din Canada spunea că atacul palestinian nu s-a produs niciodată si că totul este o manipulare. Întregul ei discurs, spus cu un ton de superioritate si pe fondul neîncrederii mele in toate mijloacele de informare din lume, a făcut să-mi trezească pentru câteva clipe o urmă din acea panică legată de pacientul schizofren. Pentru câteva clipe am simțit că spitalul de psihiatrie s-a mutat in realitatea străzilor canadiene. Fiind familiar cu emoțiile de genul asta, vrând-nevrând în virtutea profesiei, mi-am corectat disonanta cognitiva: știrea cu atacul palestinian nu e falsă pentru că nu se poate ca toată lumea să mintă în bloc la nivel international. Dar m-am întrebat cum ar reacționa cineva care nu e obișnuit cu schizofrenii sau cei care folosesc mecanisme psihologice de negare extremă si distorsionare a realității… Privind comentariile de pe social media, unde „lupte grele se dau deja”, am putut să-mi răspund. Revenind la subiectul alegerilor și la statutul de adult, opțiunea de a ucide te face automat ucigaș și nu altceva: dacă alegi (să fii ucigaș), pierzi varianta la care ai renunțat (să fii inocent); cele doua variante nu pot coexista, ele se exclud reciproc.
Al treilea element legat de existenta de adult este că viata e complexă și nu se desfășoară în termeni absoluți; nu există „ori alb, ori negru” ci mai degrabă multe situații ce implică un „dar” („da…, dar…”, „nu…, dar…”). Succesul deseori nu este total ci parțial. Rareori „iți iese ceva” plenar. Victoriile sunt deseori temporare și deseori ajungi pana pe la jumătate sau pana la o etapă, și mai apoi continui drumul, și nu ai nici o garanție că vei ajunge pana la capăt. Chiar de ajungi la capăt, nu știi dacă vei mai fi același, dacă te vei mai putea bucura la fel de succes, dacă eșecul va fi într-adevăr o tragedie, dacă intre timp nu iți vei schimba prioritățile, principiile, preferințele. Similar, pierderile nu sunt nici ele definitive, de cele mai multe ori „și maine e o zi”, uneori crezi că vei muri dar „vei trai ca să te mai bați într-o zi ulterioară” (live to fight another day). Spus metaforic, viata înseamnă un bogat evantai de nuanțe de gri, care deseori își mai și schimbă intensitatea griului, pentru că în funcție de cum „se schimbă datele problemei”, faptele se pot relativiza, unele lucruri sunt bune dintr-o perspectivă si rele din alta, sau situația se schimbă si ceea ce părea rău devine de fapt un bine. Viata unui adult are acest aspect cameleonic, ca un curent de apă care șerpuiește printre pietre, sau ca nisipuri mișcătoare. Prin contrast, viata trăită în „modul de copil” e caracterizată prin extreme: mă iubești – nu mă iubești, e drept – nu e drept; e bun – nu e bun.
Luand din nou exemplul actual cu evreii si arabii, dacă gândim in ansamblu, totul e marcat de o mare complexitate. Si exact datorită acestei complexități insist sa nu se ia partea nimănui, pentru ca toți au dreptate si sunt nedrepți in același timp. In funcție de cel pe care il asculți, tinzi sa-i dai dreptate si sa înțelegi poziția pe care se afla. Dar asta se întâmplă pentru ca majoritatea celor „prinși” de aceste evenimente sunt in „modul de copil”. Atunci când treci granița ca să ucizi pe „celalalt”, se cheamă că iti asumi rolul de Divinitate care poate da viata deci poate să o și ia? Pai da, asta faci. Ești Dumnezeu? Nu. Si atunci ce cauți dincolo de frontieră? Ce faci cu arma în mana? Ai pierdut contactul cu realitatea in asa măsură încât nici nu știi cine ești (care ți-e locul și care iți sunt limitele)! Cine ți-a dat dreptul să intri peste celalalt? Păi ideologia în care crezi, asta ți-a dat dreptul! Pentru că ești spălat pe creier sau pur și simplu necivilizat precum un animal, știi în sinea ta că nu valorezi nimic, dar vrei sa fii cineva mare, un erou sau un martir, după caz, dacă supraviețuiești sau nu. Ideologia însă nu are legătură cu viata reală: ea este doar o interpretare a vieții, o opinie a unor ideologi, filosofi sau lideri religioși. Prin contrast, viata e ceea ce ti se întâmplă, respectiv cuțitul pe care il folosești pentru a tăia gatul cuiva care e si el om ca și tine: aia e viata reală! Atunci când vorbim despre concepte filosofice de gen „Divinitate”, „Viata”, „Moarte”, „Martir”, suntem in mod evident in extreme, adică in zona de „copil”. Un adult are rafinamentul necesar pentru a înțelege că omul pe care il injunghii este de fapt vecinul tău care te-ar putea eventual ajuta cândva la nevoie sau care e mai înțelept sa-l ai prieten sau neutru decât dușman. Copilul nu are acest rafinament, el funcționează precum jocurile de calculator gen PUBG sau Call of Duty (da, mă uit și eu pe YouTube), unde ai la dispoziție un avatar (personaj) pe care il comanzi, care ucide sau este ucis pentru tine, în timp ce tu stai în scaunul tău, situația avatarului nu te implică strategic în nici un fel în viata reală si oricând poți sa dai „exit de pe server” și mai apoi să te reconectezi pentru a începe un nou joc. Moartea avatarului nu te atinge nicicum, nu are miză personală pentru tine, este „consumabil” (în engleza, expendable). Problema cu viata reală (atunci când te comporți ca un copil care se joacă pe calculator) e ca tot ce faci are consecințe, vecinul rămâne mort cu gatul tăiat într-o baltă de sânge, tu ești criminalul și copiii vecinului vin peste tine cu rachete ca să își răzbune părintele. Evident, viata reală iți cere un alt grad de rafinament, ceea ce vad că lipsește serios palestinienilor… Pe de altă parte, nici evreii nu par să fie într-un „mod de adult”, pentru ca sunt pe cale sa înceapă (in momentul in care scriu acest text) un război lung si greu, cu mari pierderi, cu o populație superioară din punct de vedere numeric si care s-a ultra-fanatizat din cauza lipsurilor si îndobitocirii religioase… adică o populație a cărei membri nu prea au mare lucru de pierdut dacă mor… Un adult s-ar gândi mai degrabă sa izoleze Gaza din punct de vedere a resurselor, sa nu mai permită tranzitul arabilor care veneau sa muncească în Israel, etc. Logica evreilor e sa radă toată zona, să intre prin labirintul de tuneluri înțesate cu bombe-capcană (good luck with that!) și sa lichideze „teroriștii” (again, cu ce drept omori pe cineva?!?), pentru ca Gaza să nu mai aibă posibilitatea de a lansa rachete spre Israel. Problema este ca, oricum ai da-o, nu merge, pentru ca din populația palestiniana se vor ridica întotdeauna „martiri” gata sa moară pentru cauza neamului; copiii aia înfometați si femeile alea forțate să se ascundă pe unde pot, vor avea grija ca lupta să continue. Problema e că… nu exista o soluție de tip alb sau negru; soluția trebuie căutata in evantaiul de multiple nuanțe de gri… acolo unde nerăbdarea de copil nu găsește nimic interesant. Adică trebuie negociat un compromis… a mia oară… pentru a fi pace… oricât de frustrant, de inutil și de imbecil ar părea acest lucru… Cum ar fi ca un joc din Warzone să se termine cu un armistițiu intre ultimii combatanți? Ce farmec ar mai avea asemenea joc?!? Ce câștig ar mai avea firma care produce jocul? Dar firmele care vând armament real?!
A fi adult e diferit de a fi copil. Subiectul e delicat pentru mine cu atât mai mult cu cât, din câte pot înțelege în acest moment al vieții mele, sunt primul adult din familia mea. Sunt primul care a înțeles ca totul are un preț, alegerile au greutate și viața e complexă, foarte frustrantă, bazată pe compromis și deloc perfectă. Întrebarea metaforică de la motto este legitimă: Unde ne sunt adulții? Adulții reali dar și adulții interiori, cei din profunzimile sufletului nostru, aceia care ar trebui să fie „la post” și „la cârmă” atunci când „vremurile sunt tulburi”, când ambiguitatea și nesiguranța devin copleșitoare.