Who you are speaks louder than what you say. (Cine ești vorbește mult mai tare decât ceea ce spui.)
De fapt titlul corect ar fi trebuit sa fie lozinca „Fapte, nu vorbe!”. Si totuși exista multi oameni pentru care vorbele sunt mai importante decât faptele. Spre exemplu, este mai important cum se simt atunci când cineva le vorbește, este mai important sa li se facă declarații de dragoste sau de fidelitate/loialitate/recunoștință veșnică, este important sa nu li se violenteze prin cuvinte viziunea pe care o au in legătură cu viata sau certitudinile pe care le au in legătură cu justețea acțiunilor lor. Multi oameni spun ca doresc sa vadă fapte, dar se lasă amăgiți, seduși și abandonați, influențați de bullying pana la sinucidere, fascinați de cumpărături scumpe făcute pe model exclusiv emoțional, escrocați de diverși indivizi carismatici cu talent persuasiv, si in final, determinați sa aleagă (voteze) în contra intereselor lor… Se striga „Fapte, nu vorbe!” pentru ca de fapt multi au o slăbiciune pentru vorbe; de ce ar mai fi nevoie de o astfel de lozinca dacă vorbele nu ar fi cu adevarat puternice?!?
In ultra-cunoscuta carte despre cele 5 limbaje ale iubirii, o carte scrisa de un pastor si nu de un psiholog, dar pe care am citat-o de nenumărate ori in interacțiunile mele cu diverși oameni, se vorbește despre faptul ca iubirea „se vorbește in mai multe dialecte”. Adica, iubirea se exprima nu numai prin acțiune, de tipul „te iubesc, deci fac totul pentru tine” (asa-zisul dialect al serviciilor), ci si prin daruri (dacă te iubesc iți fac multe cadouri, nu neapărat scumpe), prin atingeri (de exemplu îmbrățișări, mai mult sau mai putin erotice), prin „quality time” petrecut împreună (dialectul timpului) si in final prin declarații (iti spun cât de mult te iubesc). Conform acestei cărți, o persoana oarecare vorbește doar un dialect principal si eventual unul secundar, iar neînțelegerile in cupluri apar atunci când, după ce a trecut indrăgosteala (adică cele 6-12 luni inițiale, după caz, si deseori in cel mai fericit caz) si relația s-a banalizat suficient, partenerii isi dau seama ca vorbesc dialecte diferite si nu mai reușesc sa se înțeleagă. Cred ca fiecare dintre noi am întâlnit situații in care el dorește in continuare sex (dialectul îmbrățișărilor) iar ea dorește sa mai si povestească cu el (dialectul timpului). Sau el muncește ca sa plătească facturile si ca sa nu lipsească nimic din casa (dialectul serviciilor) iar ea se plânge ca nu mai e băgată in seamă pentru ca nu mai primește nimic de la el (dialectul cadourilor) sau ca nu ii mai spune ca o iubește (dialectul declarațiilor, a vorbelor). Cine dorește, poate citi cartea si eventual cărțile pe aceeași tema care i-au urmat; e genul de literatura soft, suficient de accesibila fără a fi tehnică.
Problema cu aceasta teorie este ca accepta faptul ca e posibil sa-ti pese de cineva, sa vorbești foarte mult despre asta, sa spui cât de mult ții la el (dialectul declarațiilor) dar in același timp sa nu faci nimic pentru el (dialectul serviciilor) si nici sa nu-ti dorești sa-ti petreci timpul cu el (dialectul timpului). Conform cărții, faptul ca spui ca iubești pe cineva este suficient pentru a certifica faptul ca sentimentul de iubire este autentic si nu mai e necesar sa arăți asta prin fapte. Ceva este real doar pentru ca afirmi asta. E ceva similar cu cei din prezent care afirma ca au o sexualitate fluida, aceste persoane „trans”: dacă azi ma simt bărbat, atunci asta sunt, in mod autentic si real; dacă maine ma simt femeie, atunci asta sunt, din nou in mod autentic si real; iar dacă poimâine ma simt altceva, atunci din nou, asta e realitatea. Totul tine de ce declari si asta se considera o realitate obiectiva de netăgăduit. Practic, se impune a se respecta „realitatea subiectiva” a persoanei respective si se pretinde ca ea exista cu adevarat, iar in cazul in care acest fapt se pune la îndoială, invocarea „realității obiective” constituie o ofensă.
Acuma, complet contrar acestei teorii a celor 5 limbaje de iubire este ceea ce am învățat in formarea mea de terapeut: privește si crede întotdeauna ceea ce face pacientul si NU ceea ce spune pacientul! De ce? Pentru ca oamenii mint, se mint pe ei înșiși si ii mint pe ceilalți. De ce? Pentru a păstra aparentele (din complex de inferioritate) sau pentru ca realitatea poate fi uneori dureroasa sau intolerabila fără a fi distorsionata cu mecanisme defensive de tip denial (negare). Ceea ce e real este întotdeauna ceea ce se face (sau nu se face), si nu ceea ce se spune. Cu alte cuvinte, dacă cineva afirma ca ma iubește dar nu face nimic in sensul asta in afara de pura declarație, se poate considera ca minte (pe franțuzește nu se spune ca „minte” ci ca „nu spune adevarul”; sper ca se simte diferența în felul de a spune, pentru ca francezii vorbesc prin excelenta dialectul declarațiilor). Schimbând perspectiva si gândind nu numai terapeutic ci si filosofic, lumii pacientului (in care el crede ca iubește) i se opune principiul realității (care spune ca asta nu e adevarat dacă nu exista un comportament de orice fel care sa ateste asta). Iar atunci când cel care afirma ca iubește este ofensat de faptul ca nu este crezut, deși in dorința de a menține o alianță terapeutica se va evita a i se spune frontal (sau în mod brutal) asta, e important de ținut minte ca iubirea pe care declara ca o are este practic o realitate subiectiva. Iar in terapie se lucrează exclusiv cu realitățile subiective, personale pentru fiecare pacient, deși undeva în mintea sa terapeutul trebuie sa știe cam care ar fi realitatea obiectiva, spre care e recomandat sa îndrepte treptat fiecare pacient care „bate câmpii”.
Cele 2 teorii se bat cap în cap. Cel care declara ca iubește se apără cu faptul ca „asta e dialectul personal prin care exprima iubirea”, deci sentimentul sau este autentic. Pe de alta parte, gândirea clinica spune ca o emoție poate fi certificată (obiectivată) in realitate doar dacă e urmata de un comportament, adică „se face ceva” (exista si emoții/sentimente reale, care nu sunt urmate de comportament, dar dacă nu sunt exprimate comportamental în exterior, nu putem ști dacă exista sau nu). Si dificultatea mea consta in faptul ca nu vorbesc dialectul declarațiilor; îmi este pur si simplu penibil sa declar un sentiment care se poate intui cu ușurință din ceea ce fac pentru ceilalți si din timpul pe care il petrec cu ei (sau îl dedic lor).
Voi ce credeți? Iubirea se afirma deseori dar e nevoie și de acțiune pentru a ști ca ea chiar există?
In cazul in care ați crezut un partener care v-a făcut declarații de dragoste si apoi v-a părăsit sau a fost infidel… ati încetat sa mai credeți in vorbe fără dovezi clare sau ati perseverat in „a fi prosti si a doua oara”, crezând fără temei in vorbele „meșteșugite” ale următorului amant sau chiar ale aceluiași care a revenit si „promite ca nu mai face din nou ce a făcut”? Ati mai dat o nouă șansă cuiva aflat în aceasta situație? I-ati găsit scuze precum ca „nu știe ce face” sau „a fost influențat”?
Atunci când ați votat un partid pentru ca ati crezut in promisiunile sale electorale si in final v-a dezamăgit… l-ați mai votat următoarea dată pentru că v-ați amăgit din nou sau v-ați scuturat de iluzii?
Când o bătrâna si-a lăsat o mare parte din avere fiicei care „o făcea întotdeauna să se simtă bine” prin ceea ce ii spunea (era „o fată de zahăr”) și doar o mică parte fiicei care „o aducea cu picioarele pe pământ”, considerați că prima fiică a meritat averea pentru că a iubit-o mai mult pe bătrână?
Atunci când ești copil și ai părintii divorțați, si tatăl vine să te viziteze tot la 3-4 luni, dar iti spune că te iubește foarte mult… si e nevoie să fie dat în judecată în mod repetat pentru pensia alimentară pe care refuză sa o plătească… te iubește el cu adevărat sau te prostește?
Atunci când ai o bunică sau o mamă care te critică pentru că nu o mai suni ca să o întrebi ce mai face, si care in final rupe relațiile cu tine reproșându-ti că „nu o mai iubești” si nu mai vrea sa audă de tine cu lunile si chiar cu anii (deși te asiguri că nu ii lipsește nimic dar ea se plânge că nu ii mai acorzi atenție)… cum vezi situația?
Atunci când ai un bunic ce nu ti-a spus niciodată că te iubește dar totuși a făcut totul pentru tine si a rămas o prezență constantă si tăcută pana la sfârșitul vieții lui, menținând echilibrul dintre diferitele orgolii din familie… a iubit el cu adevărat sau doar a fost un „impotent emoțional” demn de dispreț, care „s-a rușinat de sentimentele sale” pe care nu a dorit (după unii, nu a avut curajul) să le verbalizeze niciodată?
Deseori – de prea multe ori – vorbele sunt mai importante decât faptele. Este un subiect asupra căruia rămân profund nelămurit. Într-o lume care pare a aluneca spre apocalipsă și în care s-ar putea face multe pentru a se împiedica suferințe inutile, demagogii prosperă pe spatele credulilor care „se uită în gura lor” și poartă „ochelari de cai”, fiind cu adevărat „orbi” față de multe alte aspecte ale realității…
