„Recognizing the difference between power and love is difficult if we were raised in a home where power was disguised as love.”
(Distincția dintre putere și iubire este dificilă dacă am fost crescuți într-o casă în care puterea a fost deghizată în iubire.)
Una dintre intrebarile pe care mi le pun atunci cand am in fata un om cu probleme relationale este daca omul respectiv a fost învățat ce este iubirea (si cum anume percepe el iubirea). In domeniul relational lucrurile se tranșează destul de rapid in mintea mea, totul ajungand foarte rapid la experiențele inițiale din copilaria mica, atunci cand viitorul adolescent sau adult intra in primele sale relatii cu cei care au rolul de parinti. Apoi, deseori, imi pun intrebarea – evident in sinea mea – daca omul din fata mea a avut o mama buna sau nu. Aceasta mama poate fi sora mamei biologice, poate fi bunica, poate fi ingrijitoarea de la orfelinat, mama vitrega… poate fi oricine. Intrebarea mai profunda este daca aceasta figura parentala materna a fost „suficient de buna”.
Stiu, aproape toata lumea considera ca trebuie sa fie „parintele perfect” sau „mama perfecta”. Adica acea mama eroica, multilateral dezvoltata, care se sacrifica plina de abnegație, care poate face orice pentru copilul ei, chiar si imposibilul. Detest perfecționismul pentru ca de multe ori ascunde forme de narcisism sau histrionisme de tipul „mame de prinți și prințese” sau „mame de campioni”. Consider doar ca un parinte trebuie sa fie „suficient de bun” si nu perfect. Ce inseamna „suficient de bun”? In principiu sa aiba o doza serioasa de bun simt, sa isi inteleaga limitele si sa fie reactiv la nevoile sau solicitarile copilului in majoritatea cazurilor cand este solicitat.
Cu alte cuvinte, daca vezi ca al tau copil trage de tine si tu ramai absorbita de internet sau iti fumezi tigara si il ignori, se numeste ca nu esti suficient de buna. Daca al tau copil intarzie de la scoala, sta pe strazi cu toti dubioșii si nu stii pe unde umbla atunci cand ar trebui sa fie pe acasa, se numeste ca nu esti suficient de buna. Daca al tau copil e forțat sa urle sau sa faca prostii pentru ca sa-ti atraga atentia, inseamna ca „dormi in front”, nu esti reactiva, respectiv nu esti suficient de buna. Daca il ignori pe al tau copil si nu te uiti dupa el daca isi face sau nu temele, respectiv nu stai cu el cateva minute sa-i explici daca te intreaba ceva, se cheama ca nu esti suficient de buna. Cred ca intelegi ideea: este vorba despre cat de reactiv sau reactiva esti, e vorba de cat de atent sau atenta esti, e vorba de cat iti pasa de al tau copil – in final e vorba despre cat de mult il iubesti…
Exista o carte despre care probabil ca ai auzit, o carte ce se afla efectiv „pe toate gardurile”. Se refera la „cele cinci limbaje ale iubirii”. Cartea asta nu e scrisa de un mare specialist dar am gasit-o extrem de utila in anii care au trecut de cand am citit-o. Pe scurt, autorul spune in carte ca, desi toti putem iubi, modul in care exprimam asta in exterior e variabil de la individ la individ: unii fac declarații de iubire (adica vorbe), altii fac cadouri (adica ofera ceva material), altii prestează servicii (adica fac lucruri), altii isi petrec timpul cu tine daca tin la tine (adica iti tin companie), si in final ultima categorie isi exprima iubirea prin atingeri (adica te iau in brate, in diferite moduri, mergand de la simpla apropiere tandra din dans spre exemplu, pana la categoria „bărbatul porc infidel” respectiv „femeia biblioteca pentru toți”). Acestea fiind spuse, cam pentru fiecare om cu probleme relationale fac acelasi lucru: incerc sa ghicesc cam ce „dialect al iubirii” foloseste si cam ce „dialect” e vorbit de partenerul cu care nu se mai intelege. Problema cea mai mare apare insa atunci cand descopăr ca omul nu iubeste deloc.
Citatul de la inceput subliniaza o realitate pe care o intalnesc deseori „pe teren”; nu numai ca oamenii nu exprima iubire prin nici un singur dialect al iubirii, dar e posibil sa nu fi intalnit deloc iubirea in familia de baza. Asta pentru ca au fost educati de figuri parentale cu adevărate „insuficiente afective”, oameni care nu cunosc decat lupte de putere intre membrii familiei de baza, orgolii care se înfruntă intr-un mod pervers, teritorialitate si posesivitate, personalități gen „cochilii goale” care functioneaza doar pe baza de formalism, fara nimic „soft” gen urme slabe de iubire.
Poate ca din tot ce am scris mai sus mi-as dori sa ramai cu o singura idee: daca tot vrei sa faci un copil, macar nu-ti bate joc de el. E posibil sa fii tu insati/insuti intr-o situatie in care nu poti oferi mare lucru la nivel de iubire, dar daca tot hotarasti sa aduci pe lume un copil, macar decide sa fii reactiv/reactiva, suficient de bun/buna. Insuficienta iubirii e o boala extrem de frecvent intalnita, in egala masura in profesia mea cat si in afara ei. Si in masura in care aproape nimeni din univers nu are sume mari de bani ca sa plateasca un psihoterapeut pentru a face „re-parentare” pe parcursul mai multor ani si in mod sustinut, acesti copii traumatizati ce devin ulterior adulti sunt condamnati la vieti pline de suferinta si la a da mai departe copiilor lor, spre rezolvare, ceea ce ei înșiși nu au putut rezolva.
