A hi óaricum că dóară n-o fo’ fóastă să hie nícícum. 

Aici în Maramureș așa se spune în dialect… și toată lumea înțelege. În tot Ardealul circulă varianta mai soft: „când nu știi cum să faci, fă cum îi ști, c-apăi o fi oarecum, că doară n-o fost veci să fie nicicum”. Pentru restul universului vorbitor de limba română: „atunci când nu știi ce să faci, fă cum știi, pentru că apoi va fi cumva, că doar nu a fost niciodată să nu fie nicicum”. Fain, nu?!

M-a distrat prima dată când am auzit zicala. Cum adică, cineva s-a gândit că poate exista o situație sau stare în care lucrurile să fie… nicicum?! Sau cineva să se simtă sau să fie… nicicum?! Fiecare dintre noi suntem „într-un fel” și o situație este întotdeauna ușor de definit, este întotdeauna „cumva”. Pe mulți dintre noi ne cuprinde o anxietate – mai mare sau mai mică – atunci când nu putem defini ceva, nu putem explica ceva, nu putem avea o opinie, găsi un vinovat sau înțelege un proces. Câți dintre noi pot aplica relaxați o etichetă de genul „Necunoscut” sau „Ambiguu” sau „Absurd” unei persoane sau situații, și apoi să își continue liniștiți drumul lor prin viață!?! Pe de-o parte curiozitatea, pe de altă parte dorința de control, ne obligă să luam o poziție, să fim cumva în relație cu exteriorul. Si deseori, orice atitudine e mai bună decât lipsa completă a unei atitudini.

– Cum te simți?

– Nicicum!

– Cum adică nicicum?

– Nici bine, nici rău.

– Nici viu, nici mort?

– Nici.

– De ce ai făcut asta?

– Așa mi s-a părut că e mai bine.

– Si acum?

– Nu știu.

In urmă cu mai mult de un deceniu, când învățam psihoterapie, ni s-a dat o caracterizare a unui erou nou apărut pe firmamentul istoriei, alături de arhetipurile jungiene: eroul post-modernist. Si pentru că am fost perfecționist și meticulos, mi-am notat caracteristicile acestui nou erou, trăsături ce generează un tablou total diferit de cel al eroilor din legendele grecești, celtice sau scandinave, ca să nu vorbesc despre eroii biblici sau din folclorul multor alte popoare. Acest erou nou apărut era cu totul diferit; mai jos redau caracteristicile sale pe care mi le-am notat în trecut, atunci când lumea era (încă) altfel:

– e lipsit de repere

– dezvoltă laturi duale sau mai multe laturi

– nu poate separa (sau diferenția) binele de rău

– se transformă, tinzând către mitul androgin (femeie și bărbat în același timp)

– e caracterizat de o permanentă dezorientare

– nu are siguranța că scopurile sale în viață sunt bune (sau scopul, dacă are doar unul)

– vede posibilități egale în toate direcțiile.

Atunci când mi-am notat această caracterizare, care nu e deloc exhaustivă, m-am gândit că acest erou post-modernist este doar „o modă a Vestului”, un trend care va dispărea după o vreme.

M-am înșelat.

Arhetipul acestui erou se instalează încet-încet în lume, și mai ales în rândul tinerilor. Social media, jocuri online, sterilitate emoțională, stânjeneală în a iniția și menține contacte sociale live (adică în persoană), lipsă de orizont și de dedicație, comportament adictiv (cumpărături compulsive, fuga după senzațional, binge eating, substanțe/droguri/alcool, etc.)… să mai continui?! De fapt era facil de intuit că vom ajunge și la această etapă, în momentul în care se vor prăbuși religiile lumii și oamenii nu vor mai avea cum să se definească și nu vor mai putea să-și genereze un scop și un cadru de viață, asta și pentru că partea religioasă (sau să-i spunem spirituală, pentru a nu leza audiența) genera scopuri foarte clare și o identitate la fel de clară care… era necesară. Colapsul acestor credințe – momentul în care a devenit evident pentru toată lumea că nu există un bătrân cu barbă albă care ne veghează din cer – a marcat momentul în care lucrurile au luat-o la vale… Si apar voci din ce în ce mai puternice în ultima vreme, voci care spun că poate distrugerea vieții spirituale (religioase) nu a fost cea mai bună idee, pentru că – asta se poate vedea foarte clar – lumea și-a pierdut mințile fără această cârjă sufletească. Vorba proverbului, „rău cu rău, dar mai rău fără rău”…

Părerea mea este că, printre părțile bune ale unei vieți spirituale s-a aflat și faptul că aceasta oferea modele de comportament și modele de valori. Adică spunea „ce e bine și ce e rău”. Si unii oameni au (aveau) nevoie de asta: să li se spună ce e bine și ce e rău. Această categorie de oameni nu are capacitatea (sau nu-și folosește capacitatea) de a decide ce e bine și ce e rău la nivel personal, adică ce e bine și ce e rău pentru ei înșiși. Ei au nevoie de religie ca să le spună asta. Sau de diverși guru sau maeștri spirituali. Tot în această categorie intră toți copiii. De ce? Pentru că absolut toți copiii au nevoie să afle din partea părinților (sau a figurilor parentale, în caz că sunt orfani) ce este bine și ce este rău. Este o mare greșeală, care se face din abundență în zilele noastre, să lași copilul să decidă singur ce e bine și ce e rău; e responsabilitatea părintelui să ofere reperele inițiale. Mai apoi, ulterior în viață, copilul devenit adolescent și apoi adult, va decide dacă valorile și reperele inițiale oferite de părinți îl reprezintă cu adevărat… sau dacă dorește să le schimbe. Este provocarea sa personală și modul în care își va rezolva dilemele va conferi unicitate (și originalitate) vieții sale.

Eroul post-modernist – pentru a folosi termenul de erou propriu poveștilor din vechime – se află în situația de a parcurge un labirint și a nu ști de ce o face sau dacă vrea cu adevărat să o facă. După milenii în care omenirea a sintetizat și organizat sisteme religioase sau tradiții & obiceiuri, eroul nostru a renunțat la aceste sisteme îndelung verificate de sute de generații și a hotărât să creeze o lume nouă, mai bună, „după chipul și asemănarea sa”, pentru a cita mitul biblic. Din punctul de vedere al religiei creștine, eroul nostru a comis un păcat luciferic. Suna straniu și dur? Pai Lucifer nu a vrut să se substituie lui Dumnezeu, să ii ia locul, adică a vrut să distrugă tradiția (sistemele vechi care funcționau cât de cât bine) și să o înlocuiască cu „opinia lui personală despre ce e bine și ce e rău” (noua lume a viitorului)? Friedrich Nietzsche ne vorbește în 1883 despre Übermensch – superman sau omul cel nou, care va apărea în urma prăbușirii religiilor (în urma Uciderii Divinității, spus metaforic) și care este chemat să facă o sinteză a unor noi valori universale și să genereze un nou sens existențial. Acum, în 2023, putem spune că începem să vedem cam cât poate să facă acest Übermensch… și nu pare să poată mai mult decât să devină acest erou post-modernist, care nu pare să fie capabil să genereze nici noi valori – superioare celor oferite de tradițiile spirituale ancestrale – nici un sens existențial – dovadă stand procentul semnificativ de sinucideri și de depresii suicidare nediagnosticate, ca să nu vorbesc despre mulțimea de oameni ce se târăsc de la o zi la alta, lăsându-se să moară încet prin neglijență, pentru că nu au curajul, din varii motive, să se omoare prin suicid dintr-o singură mișcare…

Dacă orgoliosul Lucifer sfârșește prost, înlănțuit în fundul Iadului, ce mai rămâne de făcut eroului post-modernist?! Părerea mea este că avem nevoie să mergem către tradiții mult mai timpurii decât mitul biblic, anume la prima civilizație din antichitatea europeană: la greci. Dacă Lucifer este înlănțuit în Iad, asta se întâmplă pentru că povestea lui face trimitere la un alt erou ce a fost și el înlănțuit pentru o îndrăzneală similară – aceea de a sfida zeii. Prometeu – cel care a furat focul de la zei și l-a dat oamenilor – a fost înlănțuit pe vârful unui munte, la lumină – un loc în care primea zilnic vizita unui vultur ce ii ciugulea ficatul. Povestea lui este la fel de tristă precum cea a lui Lucifer, doar că ne aduce un element în plus, care s-a pierdut în varianta biblică: sacrificiul necesar pentru a face lucrurile să avanseze. Metaforic vorbind, a fost nevoie de un Prometeu pentru ca azi să avem foc și să fondam civilizația tehnologică actuală. Similar, e posibil să fie nevoie să trecem prin etapa de erou post-modernist pentru a înțelege că anumite tradiții spirituale sunt totuși utile, pentru că acestea conferă valori și repere necesare în stadiul copilăriei nostre (psihologic și metaforic vorbind), formând fundamentul acestei lumi și al lumii de mâine. Din această perspectivă, povestea lui Prometeu este mai optimistă decât povestea lui Lucifer, pentru că oferă o soluție, o justificare pentru tot chinul unei deveniri…

Revenind la eroul post-modernist al zilelor noastre, este nevoie să învățăm să-l recunoaștem atunci când se manifestă în noi sau în cei din jurul nostru. Unii oameni văd spontan, alții au nevoie să li se arate pentru a putea vedea, motiv pentru care reiau câteva caracteristici notate mai sus.

Lipsa de repere este vizibilă atunci când cel din fața noastră ne vorbește despre relativitatea binelui și a răului. Am scris anterior (în engleza) despre asta, este vorba despre conceptul de relativitate morală – atunci când contextul și settingul (și evident, interesul) dictează dacă ceva este bine sau rău. In general, putem spune cu ușurință dacă o situație este bună sau nu, dar dacă suntem corupți la nivel moral, putem să reinterpretăm realitatea în funcție de cum avem interesul (sau cine dă mai multi bani, în anumite situații). De exemplu, consumul de droguri este în mod general considerat un lucru rău. Totuși, pot construi o argumentație pe faptul că un drog puternic de tipul cocainei poate să ofere „un plus de realitate” sau chiar „un plus de calitate emoțională” unei vieți terne și monotone, făcând consumatorul să se simtă „mai viu”, să aibă „experiențe mai intense a faptului de a fi viu”, minimalizând în același timp efectele nocive ale drogului printr-o raționalizare de tipul „oricum toți murim, e mai bine să mori fericit, eventual printr-un infarct atât de tipic consumului de cocaină”. Privind acest exemplu de relativitate morală, putem să realizam destul de repede că practic orice în această lume poate fi reinterpretat și nimic nu poate fi văzut la modul absolut. Lipsa de repere este o realitate. Pe de altă parte, un erou alternativ, diferit de cel post-modernist, poate accepta că utilizarea cocainei este o idee bună pentru a accelera senzația subiectivă de „a fi viu” și totuși să refuze drogul, pe motiv că este limitativ în dezvoltarea sa naturală sau ii diminuează libertatea de a experimenta (trăi) o viață normală de familie. Prin contrast, un erou tradițional nu se va atinge de drog pentru că e un păcat, pentru că așa i-a spus duhovnicul.

Dezvoltarea unor laturi duale este foarte vizibilă azi în tot ceea ce reprezintă sexualitatea ambiguă (LGBTQAI+…) și încercările de a defini ce înseamnă o femeie și ce este un bărbat, ca să nu mai spun că în urmă cu câteva zile citeam că în Canada se pun la dispoziție absorbante în toaletele bărbaților, pentru acei bărbați transsexuali care menstruează (?!) … Eroul post-modernist se transformă, este fluid (sau gender fluid în exemplul de mai sus), tinde către starea de androgin, adică acea stare în care oamenii nu erau încă diferențiați în femei și bărbați. Prin asta, eroul nostru tinde să meargă sau să se reîntoarcă în trecut, în zona amorfă și nediferențiată a copilăriei, în care existau multe asemănări intre fetițe și băieței. Dintr-un punct de vedere… vorbim despre o regresie, o cădere înapoi în dezvoltarea normală a ființei umane, care e caracterizată în mod firesc printr-o continuă specializare și individualizare (ca să nu vorbesc și despre individuație). In mod tipic, fiecare dintre noi avem laturi duale, fiecare putem fi manipulativi sau violenți, putem convinge prin amenințare sau prin vorbă bună, putem face munci fizice tip masculine dar putem să prestam și activități mai ușoare, care necesită răbdare și creativitate, tipic feminine. Psihologia ne învață că fiecare dintre noi, indiferent de sexul biologic, avem o „femeie interioară” și un „bărbat interior”, și folosim aceste arhetipuri în mod curent în paralel, în funcție de situație, în fiecare zi. Totuși, precum precizează citatul de la începutul articolului, simțim nevoia de „a fi cumva”, de a ne alege un drum personal, doar al nostru, „de a fi așa și nu altfel”. A menține laturile duale înseamnă, în mare parte, a refuza să alegi o variantă sau alta, și a te complace într-o iluzie a puterii în care consideri că poți fi orice și te poți comporta oricum. Mult din lipsa unei alegeri clare e legat de teama de a pierde varianta nealeasă, respectiv teama de a pierde beneficiile ce decurgeau din ceea ce a fost abandonat. La bază stă refuzul de a face un sacrificiu, adică de a sacrifica o variantă (sau o parte din tine) atunci când alegi varianta opusă din dualitatea respectivă. Astfel, eroul post-modernist este esențialmente un erou ce refuză să facă sacrificii. Un erou alternativ este acela care înțelege și asumă că viața e făcută din alegeri, și că în mod necesar suferința face parte din viață, la fel precum și frustrarea de a nu avea totul face parte din „joc”. In final, eroul tradițional se teme de laturile sale duale, nu acceptă partea considerată negativă de către tradiție și, dacă o alege, consideră că face un păcat, trăind în rușine sau vinovăție.

Lipsa separării și diferențierii dintre bine și rău este evidentă cu atât mai mult cu cât cineva intră în contact cu culturi și religii diferite de a sa. E bine să fii responsabil? Ești luat de prost. E bine să fii punctual? Ești prea obsedat. E bine să fii curat (sufletește)? In viață tot te „murdărești” pană la urmă, nimeni nu moare virgin. E bine să fii grijuliu, să duci o viață prudentă? Oricum vei muri într-o zi. E bine să iubești? Cineva tot iți va frânge inima sau te va dezamăgi. E bine să dăruiești? Cineva va profita de tine. E bine să fii egoist? Nu ești dezirabil… Absolut totul este interpretabil și negociabil, oricând se poate găsi cineva convins de contrariul oricărei afirmații pe care o faci cu toată convingerea. Eroul post-modernist este confuz, nu știe cine și cum este, nu știe cum trebuie să fie, cum e bine să se comporte în exterior și ce e bine să își spună în interior. Motiv pentru care „merge din perete în perete prin labirintul său existențial”, urmând o direcție aleatorie și având o privire perplexă, de zombie. Dacă se uită pe internet, va găsi sute de „citate înțelepte” care se contrazic simultan; „e bine să iubești din tot sufletul și să te dăruiești” stă pe o pagină imediat lângă „nu investi niciodată emoțional ca să nu suferi pentru că oricum nimănui nu-i pasă de celălalt”. Ce poate eroul nostru să aleagă? Un erou alternativ poate alege pentru că și-a decis în interiorul său o ierarhie a valorilor sale personale; o parte le-a moștenit din familie, prin tradiție, și le-a păstrat pentru că i s-au părut bune sau și-au dovedit utilitatea; o altă parte le-a ales singur, fie pentru că a trecut prin situații traumatice și „a învățat multe pe pielea sa proprie”, fie pentru că a văzut cum au suferit ceilalți și „a învățat din greșelile altora”. Eroul alternativ raportează tot ce întâlnește în drumul vieții sale la valorile sale interioare (sau la regulile sale interioare) și consideră că ceea ce merge în direcția valorilor/regulilor sale este bine, iar ceea ce e contrar este rău, fiind conștient că valoarea de „bine” sau „rău” este o valoare pe care el însuși o conferă, lumea exterioara fiind esențialmente neutră. Separarea clara dintre „binele și răul personal” ii permite eroului alternativ să ducă o viață decentă și asumată, în ciuda dificultăților. In final, eroul tradițional se uită în „cărțile sfinte” care ii spun din start ce e bine și ce e rău, scutindu-l de tensiunea unei alegeri personale și de dubiile ce pot apărea consecutiv unor întrebări filozofice mai serioase.

Lipsa siguranței că scopurile din viață sunt bune este o ultimă caracteristică a eroului post-modernist. O lume ruptă de tradiție, cu o Divinitate inexistentă sau indiferentă, este o provocare pentru că pune o presiune enormă pe individ pentru a decide sensul sau scopul vieții. Existențialiștii vorbesc despre anxietatea existențială (este scopul meu în viață corespunzător/adecvat sau nu?) și despre un adevărat „blestem al libertății” sau o „frică de libertate” (în lipsa unei divinități sau a unor repere exterioare, nu pot scăpa de greutatea responsabilității alegerii căii pe care voi merge în viață!). Cum știu că e bine ceea ce fac? Cum știu că nu e greșit ceea ce aleg să fac? Cine dă valoare, cine îmi dă sens? Ce fac eu aici, singur, în această lume mare? Eroul post-modernist se află într-o stare îngrozitoare de tensiune pentru că nimeni – absolut nimeni – nu ii poate spune ce trebuie să facă. Iar el nu știe. Rupt de tradițiile care ii generau un cadru și ii dădeau un rol (bărbat, femeie, părinte, etc.), el se simte „aruncat în neant”, dezrădăcinat, se află într-o stare de singurătate încărcată de anxietate, într-un angst. „Sunt viu… și ce fac eu acum cu asta?!” Frecvent, eroul post-modernist inițiază și continuă diverse comportamente adictive, care ii generează un sens mai mult sau mai puțin temporar. Unii eroi „merg la sală” și își petrec ore întregi „trăgând de fiare” sau alergând pe o bandă rulantă sau mergând pe o bicicletă care nu duce nicăieri, precum cunoscutul hamster care aleargă în morișca lui instalată în mijlocul cuștii în care este ținut. Alții se droghează în moduri felurite, de la substanțele convenționale la forme mai subtile gen cumpărături compulsive, diete, activitate politică încărcată de ideologii diverse (și idealism ca formă de adicție), pornografie sau nelipsitele jocuri pe calculator. Care e sensul în a face sport excesiv? Sau a avea un scor enorm la un joc pe internet? Sau a fi cu mințile praf în urma stupefiantelor? Sensul este de cele mai multe ori evitarea, fuga de responsabilitatea de a stabili un sens existențial propriu. Ce ar face un erou alternativ? Pentru asta e nevoie să ne amintim de Yggdrasil, acel imens arbore al vieții din mitologia nordică europeană, arbore care se regăsește – oare de ce?! – în poveștile tuturor culturilor din lume, evident că sub alte forme și denumiri. Buddha atinge iluminarea sub un smochin, chinezii venerau un piersic, druizii dar și romanii adorau stejarul, grecii se încununau cu lauri, la egipteni Isis și Osiris apar dintr-un acacia, siberienii dar și dacii au lăsat figurine cu Marea Zeiță și ramurile de brad, și în final, evreii ne vorbesc despre Adam, Eva și cei doi arbori din Eden. Rădăcinile arborelui sacru adună seva din toate viețile strămoșilor demult uitați pentru a o concentra într-o tulpină – de obicei singurul loc accesibil nouă atunci când stăm lângă un copac – pentru ca mai apoi să întindă spre cer și spre viitor ramuri – generații viitoare la care putem doar visa. Astfel, eroul alternativ știe că este – metaforic – o punte intre strămoșii și urmașii săi – o verigă mică, efemeră dar totuși esențială pentru continuarea unei povești de demult începută. Faptul de a te simți un inel dintr-un lung lanț de oameni conferă atât sens cât și o formă de responsabilitate pentru ceea ce rămâne după tine, ceea ce eroul alternativ înțelege intuitiv. In final, eroul tradițional își ia sensul din respectarea cu strictețe a regulilor din cărțile sfinte sau din tradiția orală: naștere – căsătorie – familie – moarte.

Aici, în Maramureș, poate că în locul cel mai tradițional și mai îndepărtat de nebunia lumii – și totuși locul din care au plecat primii români în străinătate, imediat ce asta a putut fi posibil, loc în care aceștia se întorc iar și iar atâta timp cât vârsta le va mai putea permite – eroul post-modernist este privit cu circumspecție: „nu există oameni nicicum” și „nu se poate întâmpla ca o situație să fie nicicum”. Este întotdeauna cumva… ești întotdeauna cumva… Cumva prost sau cumva bun, dar în mod obligatoriu cumva. De cele mai multe ori întâlnesc eroi tradiționali, cărora religia le spune în ce fel să fie, eroi care sunt cumva. Uneori întâlnesc eroi post-moderniști, mâncați de confuzie și de abis, veniți din lumea modernă; nu rezistă multă vreme aici, într-o lume care în mod evident, strident chiar, este cumva. Si e posibil să fie pe undeva pe aici prin zonă și acești eroi alternativi, necunoscuți încă, cei care – prin ei sau prin urmașii lor – vor face ca povestea arborelui sacru să meargă mai departe…