To be trusted is a greater compliment than being loved. (Faptul ca cineva are încredere in tine este un compliment mai mare decât faptul că te iubește.)
De-a lungul timpului am scris de mai multe ori despre faptul că un cuplu „ideal” are câteva ingrediente esențiale, care sunt necesare pentru funcționarea lui armonioasă, ingrediente care in viața reală sunt rareori prezente toate in același timp si in același cuplu: sexualitate, iubire, intimitate sufletească si libertate. Știu, majoritatea cuplurilor sunt bazate pe sex, mai rar pe iubire (necondiționată si condiționată), remarcabil de rar pe intimitate sufletească (să poți să ii spui celuilalt ce iți trece prin cap fără să te temi că te judecă sau „se lasă cu consecințe”) iar conceptul de libertate in relație este destul de străin majorității (a nu fi posesiv pana la suspiciune, gelozie & tiranie, a înțelege că celălalt are nevoie si el de timpul lui privat, a înțelege că oricare dintre cei doi poate oricând să plece din relație si faptul că rămâne este o alegere conștient asumată, a nu-ti controla partenerul la fiecare pas, ce anume face, câți bani cheltuie sau cu cine se întâlnește, etc.). Am atins rar de-a lungul articolelor mele relația dintre dependenta si independenta, așa ca mă voi opri mai jos asupra ei.
Exista deseori o teamă (a se citi panică) a multora: Daca devin dependent de partener!?! Ce se întâmplă daca „nu mai pot trăi” fără el sau nu mai pot sa mă descurc in viață fără ajutorul lui!?! Dependenta in cuplu este văzută negativ iar „celălalt” este deseori descris de răuvoitori ca fiind „o cârjă” pentru partenerul sau. „Sacul si petecul.” „Tot un bou si-o belea.” „Tusea si junghiul.” Bărbații deseori virează regresiv către stadiul de copil dependent de o parteneră ce „pare” a juca rolul de mamă si care preia intr-o primă etapă acest rol pana se satură si caută un amant – „un bărbat adevărat” – care sa nu o mai forțeze in acest rol autoasumat, încărcat de responsabilitate. Femeile virează si ele către stadiul de „sclave” neputincioase, „femei-victima”, care nu se pricep să plătească o factură si care se ascund după un bărbat excesiv de masculin – agresiv deci protector – care intră la rândul lui in rolul tatălui autoritar. După o anumită perioadă – deseori ani – dependentele sunt atât de puternic fixate încât situațiile devin insuportabile, creșterea si dezvoltarea personală fiind doar un vis îndepărtat (Cum as putea sa mă „emancipez” fiind „prins(ă)” intr-un angrenaj al obișnuințelor care mă forțează să imi preiau din nou „rolul deja bine stabilit”!?!). Tocmai din acest motiv multa lume se teme de a deveni dependent in cadrul cuplului: se tem că ar putea deveni cineva pentru care să nu mai existe speranță. Si așa ajungem la bărbați sau femei care caută relații pasagere, fără „implicare emoțională”, care joacă „the short game” (termen englezesc pentru „jocul pe termen scurt”, in antiteza cu „the long game” sau „jocul pe durata lungă”, adică relația de lunga durata care presupune familie cu copii si nepoți), relații care constau in întâlniri de-o noapte pentru sex, după care fiecare are grija să isi păstreze „independenta emoțională”, să nu cumva să devină dependenți de cineva. Putem recunoaște, printre alte exemple, „managerul de succes cu o carieră de anvergură internațională care trăiește mai mult prin hoteluri si participă la multiple ședințe de body-building, pardon, team-building cu subordonatele sale” sau „femeia de afaceri puternică si independentă care e așteptată acasă de un număr variabil de pisici sau alte animale de companie, care deși dau dependentă afectivă, nu presupun implicarea intr-o relație clasică ce generează „consecințe” gen copii sau o implicare mai profundă”.
Deseori, cand vorbim despre dependenta/independenta in cuplu sau despre teama de a nu cădea intr-una din aceste două extreme, vorbim despre o problemă de „granițe personale”, respectiv despre „permeabilitatea” sau „porozitatea” acestor granițe. Si mai probabil, vorbim despre tulburarea de personalitate borderline. Atunci când ai teama că ai putea deveni dependent, „că ai putea să te pierzi in celălalt”, „să te dizolvi in el”, „să nu mai știi cine ești atunci când ești cu el” sau „cine ești atunci când el pleacă sau dispare”, ceea ce trăiești se numește instabilitate a identității. Aceasta identitate, daca ar fi desenată foarte simplu pe o hârtie, ar consta dintr-un cerc sau un rotund: a avea o identitate normală înseamnă să poți să definești ce anume e in interiorul cercului (ce iți aparține la nivel psihologic), ce este in exteriorul cercului (ce elemente, trăsături, caracteristici, valori, etc. aparțin lumii exterioare dar nu iți sunt proprii sau alegi să nu te reprezinte) si linia propriu-zisa a cercului (care reprezintă granița ta personală, frontiera ce te separă in mod original si unic de lumea exterioară, o graniță ce trebuie cunoscută, deseori păzită si… da… uneori apărată „cu arma in mână” dacă este cazul). Un om cu o identitate clară este un om care o idee „suficient de bună” despre ce îl reprezintă la nivel personal, ce nu îl reprezintă, si care își cunoaște bine granițele. Acest om nu se va teme că aceste granițe ii vor fi invadate sau șterse de interacțiunea (din cadrul cuplului) cu altă persoană, nu va avea teama că nu va ști pana unde este el si unde începe lumea exterioara, nu va fi tentat să retraseze sau să își renegocieze in mod aleator limitele sau să fie martorul unei prăbușiri totale ale acestor granițe, celălalt putând astfel să intre peste el, sa „îl sufoce” sau să „îl anuleze ca persoană”. Astfel, acest om va putea să rămână liber atât in exteriorul cat si in cadrul cuplului, iar dependenta sa să fie o chestiune de alegere personală in care celălalt poate sa fie alături de el fără ca să existe temerea de a se pierde pe sine.
In orice cuplu funcțional există un grad de dependentă si in același timp un grad de independentă, iar aceste extreme sunt deseori in mod elegant si flexibil negociate. Oricine are nevoie să stea singur cu gândurile sale, oricine are nevoie sa iasă la o plimbare singur sau să vorbească cu prietenii săi lucruri care să rămână secrete pentru partener, oricine are nevoie ca in anumite momente să fie un luptător independent cu problemele vieții. In egală măsură, oricine are nevoie să povestească cu cineva, să se sfătuiască, să facă planuri împreună, să aibă pasiuni comune sau pur si simplu să bârfească vrute si nevrute. Atunci când apar copii in cuplu, dependenta este obligatorie, pentru că – si spun asta contrar oricăror alte opinii – cea mai buna șansă in viață o au copiii care au ambii părinți si nu cei care sunt crescuți si educați de „părinți singuri”, deseori „mame singuratice” care decid sa aibă un copil „doar pentru ele” sau „doar al lor” si să se descotorosească rapid de un bărbat deseori disprețuit, folosit doar pe post de donator de material genetic (opțiunea mai ieftina față de o bancă de spermă). Este o chestiune de modele – matern si patern – este vorba despre menținerea unui echilibru intre autoritate (deseori tatăl) si protecție (deseori mama), sau intre capacitatea de a te lupta cu problemele vieții (deseori tatăl) si capacitatea de a te apăra de problemele vieții (deseori mama). Astfel, dependenta in cuplu devine… necesară.
Cunosc citatul de la începutul articolului de mai mulți ani; m-a fascinat aceasta idee, anume ca a avea încredere in cineva e mai important decât a iubi (sau a declara dragoste cuiva). Cele 4 elemente esențiale ale cuplului de la început își păstrează valoarea, dar adevărul e că poți face sex cu multă lume, poți fi intim spiritual cu prietenii sau psihologul sau duhovnicul, libertatea poate să nu fie o problemă importantă iar iubirea poate fi găsită si in brațele unui amant/amantă. Acest element al încrederii in celălalt – capacitatea de a te baza pe el, faptul că rămâne predictibil, anticipabil si in linii mari stabil psihic/emoțional/comportamental – este si el esențial. Si nu doar pentru cupluri. A dezvolta relații bazate pe încredere e util si in afaceri spre exemplu. Sau intr-o echipă sportivă.
Stabilirea unor relații bazate pe încredere a stat la baza fondării societății de azi. Încrederea face ca să am așteptarea că un angajat vine si ziua următoare la locul său de munca. Aceeași încredere face ca să nu am anxietăți că partenerul nu merge să ia copilul de la scoală, nu face cumpărăturile sau nu plătește facturile. Si încrederea face ca să aleg acel partener care nu mă va lăsa baltă atunci când va afla că sunt însărcinată (pentru femei) sau nu se va duce să mă înșele cu următoarea „bucată mai bună” (întotdeauna va exista o „bucată mai bună” undeva). Soliditatea unui cuplu, respectiv fiabilitatea unui partener de cursă lungă, se raportează la cat de multă încredere pot avea in el si la gradul lui de commitment (angajament) si de predictibilitate.
Si totuși… a avea încredere este doar o opțiune, e o alegere personală… A avea încredere in partener, a face „front comun” cu el, nu este valoarea tuturor cuplurilor. Există parteneri/cupluri pentru care e foarte palpitant ca să nu știe ce face celălalt. Exista cupluri abandonice. Sau cupluri care se formează doar pentru a da naștere unor copii care să moștenească averea, numele, sau pur si simplu pentru ca „să nu zică lumea că au făcut copii din flori”. Așa cum există cupluri complet înstrăinate, in care nu se face sex (uneori ani de zile), nu există autenticitate (deci nici intimitate) iar despre iubire sau libertate nici nu are rost a se discuta, tot așa există si cupluri in care partenerii nu au deloc încredere in celălalt. Aceștia sunt prinși intr-un joc „de-a șoarecele si pisica”, încorsetați intr-o dependentă de durerea reciproc provocată, decretând „sus si tare” că sunt „independenți” unul de celălalt, in fapt fiind intr-o stare de nonatașament, de utilizare obiectuală si de abuzare reciprocă.
Uneori – si din păcate deseori – aceste cupluri conflictuale dau naștere la copii. Copii care deseori poarta in sufletul lor această nesiguranță legată de disponibilitatea fizica sau emoțională a părinților lor – o nesiguranță cat se poate de reală atunci când părinții nu sunt fiabili. Una dintre soluții este controlul excesiv, obsesional, in încercarea disperată de a stabiliza un mediu familial absolut haotic. Atunci când știi că nu poți avea încredere in părinți, in prezenta lor fizica sau in atenția pe care ti-o acordă (stand pe social media sau consumând alcool sau droguri, sau pur si simplu fiind reci si nepăsători) in timp ce încerci să vorbești cu ei, înveți să trăiești pe „nisipuri mișcătoare”, intr-o lume nesigură, care te timorează si iti lasă in cel mai bun caz drept moștenire o timiditate (anxietate socială) semnificativă. Relațiile cu ceilalți – spre exemplu cu ceilalți copii – sunt greu de stabilit atunci când nu poți avea încredere nici in propria ta familie care, capricioasă fiind, te poate surprinde oricând neplăcut. Lipsa de socializare in primii ani de viață duce inevitabil la un handicap social definitiv, la lipsa prietenilor, si deseori la alegerea „cunoscutului”, adică a partenerilor la fel de nesiguri si impredictibili precum proprii părinți. Ciclul, daca nu este întrerupt, se repetă. Neglijenta prin lipsa de încredere si riscul permanent de a fi abandonat reprezintă una din suferințele frecvente intr-o societate din ce in ce mai puțin dispusă să fondeze cupluri sănătoase… sa joace „the long game”…
Am sa te rog să-ti imaginezi că te afli pe puntea unei corăbii in mijlocul unei furtuni. Ești singur si ești căpitanul. Tii strâns timona (volanul) in timp ce valurile vieții lovesc cu violentă vasul din toate părțile. Este corabia ta, alta nu ai de rezervă, iar țărmul nu se zărește niciunde in jur. Ai pierdut contactul radio cu restul lumii si internetul prin satelit nu mai merge. Trebuie să ramai in viață. Acum imaginează-ti că vasul tău are multe spărturi, că pereții săi sunt fisurați si intra apa, pe lângă faptul că in unele zone pereții au dispărut complet, aceste granițe intre interiorul vasului tău si lumea agitată a oceanului din jurul tău nu pot fi trasate cu claritate. In fiecare moment al vieții tale ești obligat să cârpești noi si noi spărturi care apar in structura de rezistenta a corabiei tale, atunci când nu e nevoie să alergi din nou la cârmă si sa orientezi prova vasului astfel încât să taie un val exact perpendicular, pentru că dacă te lovește din lateral e posibil să te răstoarne. Tot timpul ești pe fugă, “nu poți sa iți găsești locul”, făcând personal micromanagementul situației, fiind pe rând căpitan, inginer mecanic la motoare, sudor care repară structura de rezistentă, muncitor necalificat care scoate apa cu pompele, navigator care calculează pe hartă următoarea destinație sau scriitor care scrie jurnalul de bord, un blog pe care nu îl citește aproape nimeni. In mijlocul acestei situații agitate, imaginează-ti că nu poți avea încredere in nimeni dintre cei cunoscuți, ca nu știi niciodată daca te poți baza pe sfatul sau pe ajutorul celor apropiați, si că deseori e mai bine sa te bazezi pe străini sau pe tine însuți decât pe o familie care iți poate spune că te iubește si apoi să te saboteze pe la spate.
Având in minte aceasta imagine si aceasta situație complexa, te invit să meditezi la ce înseamnă să ai in același timp frontiere personale fluide si mari probleme de încredere in relațiile apropiate. Aceasta metafora a corabiei îmi este, personal, foarte cunoscută.
