InfoPsy : Sindroame Psihiatrice

topless woman sitting on chair

You don’t have to have everything clear from the start so as to be able to move forward. (nu trebuie să ai absolut totul clar de la început pentru a putea merge mai departe)

Psihiatria, ca specialitate medicala, inhiba pe multi. E si nu e medicină, e si nu e vrăjitorie, e greu de clasificat, de pus intr-un raft, de etichetat. Din perspectiva mea, cam toti colegii medici de pe alte specialități ne considera pe noi, psihiatri, ne-medici; nu facem medicina interna, nu suntem chirurgi, multi declara ca avem o meserie simpla pe care ar putea-o face si ei cu ușurință. Ce, nu e simplu sa dai un diazepam la toti care sunt agitati sau înfricoșați si să ii pui la somn?! Si totusi, e nevoie de noi. Pentru ca atunci cand pacientii se trezesc din somnul acela indus de diazepam, exista probleme ce trebuie rezolvate. Si acolo intervenim noi.

Articolul de fata este primul dintr-o serie ce va explora tulburările mentale spuse din perspectiva mea, pentru publicul larg sau pentru colegii de pe alte specialități. Internetul abunda de descrieri ale bolilor psihice, e facil sa te documentezi, dar e foarte greu sa integrezi, sa sintetizezi, sa asamblezi informațiile intr-o maniera coerenta si corecta. Asta o putem face doar noi, psihiatri.

Mai trebuie menționat si faptul ca in psihiatrie totul se întâmplă pe un continuum, având doua extreme: sănătatea si boala. Sanatatea înseamnă sa fii ok din punct de vedere fizic, sufleteste si relational (definitia spune ca trebuie sa existe o bunăstare fizica, mentala si sociala). Aproape nimeni nu e sanatos din aceasta perspectiva; oricand se poate gasi pe undeva o carie, o zgârietură, o buba. Oricand se gaseste o noapte nedormita, o tristete, o frica. Putini sunt cei care sunt echilibrati din punct de vedere relational, fara probleme in familie sau cu prietenii. La cealaltă extrema se afla boala. Curios fapt, in psihiatrie nu exista boli in sensul strict al cuvantului, ci tulburari. De ce? Pentru ca in majoritatea covârșitoare a cazurilor, problemele psihice nu pot fi obiectivate, adica nu se vad pe analizele de laborator sau pe radiografii/tomografii. Ele sunt functii tulburate, alimentând din plin curentul anti-psihiatrie care afirma ca nu putem dovedi ca exista o boala psihica, suspicionand abuzuri din partea noastra. E o intreaga discutie la nivel filosofic ce poate porni de la acest subiect.

Revenind insa la titlul articolului, am sa va povestesc despre sindroame, care sunt combinații sau constelații de semne (ce vad eu la pacient) si simptome (ce simte pacientul) ce apar frecvent împreună, având un grad mare de interconectare si un substrat comun. Psihiatrul experimentat nu parcurge o lista de semne si simptome (un check-list), bifând ce e si ce nu e prezent la pacient, ci cauta foarte rapid si cat se poate de eficient sa se orienteze catre anumite pattern-uri, anumite scheme, adica anumite sindroame. Ulterior, punand intrebari suplimentare, apare suspiciunea unui diagnostic, adica putem spune numele tulburarii psihice ce se afla in fata noastra, iar uneori, in unele cazuri aparte, nici dupa investigații amănunțite nu putem spune cu siguranță diagnosticul.

Asadar, fara a lungi mult expunerea inițială, cum gândește un psihatru cand vede prima data un pacient?

Prima mea grija este întotdeauna sa identific periculozitatea, asa ca voi cauta preponderent semne de tulburari din zona schizofreniei, a maniei, a agitației, avand in minte riscul ca pacientul sa comita un suicid sau un homicid. Aceasta grija particulara planează permanent asupra mea in timpul discuției cu orice pacient. Se va omori acest om? Va omori pe alții? Va distruge lucruri sau va agresa pe ceilalți sau se va agresa pe el însuși? Odată aceste riscuri evaluate, voi cauta sa clarific mai mult tulburarea psihica din fata mea. Si evident, păstrez in mintea mea si faptul ca e posibil ca cel evaluat sa fie sănătos. Ma rog… relativ echilibrat.

O prima grupa de sindroame este cel al nevrozelor sau al sindroamelor nevrotice. In mod tipic, acesti pacienti păstrează contactul cu realitatea, oricat de grave ar fi suferintele lor. In cabinetul oricărui medic poate intra deseori sindromul neurastenic. Neurastenicul are la baza o triada: astenie + cefalee + insomnie. Adica o stare de oboseala permanenta, fizica sau psihica, combinata cu o durere de cap sub forma de apăsare fie a tâmplelor, fie la nivelul cefei, plus un somn neodihnitor, superficial, cu treziri frecvente. De aici decurg tulburari de atenție, de memorie, iritabilitate, neliniști, frici sau tristeți. Neurastenicul poate avea probleme medicale reale, fizice, asa ca i se prescriu aproape întotdeauna analize suplimentare pentru a exclude alte boli ne-psihiatrice. Alt sindrom, mult mai rar, este sindromul obsesivo-fobic. Are si el o triada: fobii + obsesii + compulsii. Adica frici diverse si foarte specifice, idei obsesive de care nu poate scăpa, si tot felul de ritualuri pentru a evita tensiunea psihica generata de obsesii. Obsesivul este usor de recunoscut. Mult mai frecvent este sindromul isteric. Medicul de familie si medicul de alta specialitate, dupa ce a investigat tot ce a putut, se trezeste in fata sa cu un bolnav care continua sa se planga ca e bolnav desi analizele spun ca e sanatos. Cu o spranceana ridicata, medicii ii trimit spre psihologi si spre psihiatri, mai ales cand sesizeaza teatralismul acestor pacienti, gradul lor mare de sugestibilitate, atipia simptomelor lor si, daca au curiozitatea sa intrebe, descopera conflicte in familie sau diverse alte necazuri. Istericul e un mare consumator de servicii medicale si e greu de identificat; nu exista psihiatru care nu a fost păcălit macar o data de un isteric.

O alta grupa de sindroame este cea a psihozelor, numita si grupa sindroamelor halucinator-delirante. Asa cum se deduce si din denumire, aceasta grupa cuprinde pacientii care au halucinații (percep lucruri care nu exista, in sensul ca nu pot fi văzute de ceilalți) si cei care delirează (au tulburari ale mecanismelor gândirii). Psihoticul pierde contactul cu realitatea, dar uneori acest fenomen este foarte subtil, iar argumentele cu care se apără sunt extrem de logice, doar ca… parca-parca… ceva nu e in regula… Aceasta senzatie de „ceva nu e in regula” este evidenta pentru majoritatea celor din jur, dar nu pot spune cu siguranță ce anume nu e in regula. Psihiatrul insa poate. Sindroamele halucinator-delirante sunt o colectie exotica: toate simțurile pot genera halucinații (se vad fantome, se aud voci, se simt insecte care mișună pe sub piele, se simt mirosuri dubioase, se gusta mâncare aparent otrăvită, se simt animale prin stomac, etc.), se pot gândi tot felul de prostii (ca ceilalți urmăresc bolnavul, il persecuta, il bârfesc, in privesc ciudat, il iradiază cu raze sau unde radio, ca pacientul e bogat sau deștept peste măsură, ca e mare inventator, ca e lider religios sau e adulat/iubit de toti, sau din contra, bolnavul are senzatia ca e vinovat de toate relele, ca e inutil, ruinat, înșelat, blestemat – asta ca sa dau doar cateva exemple). Se pot ajunge la psihoze extrem de insolite, greu de explicat oamenilor care nu intra in contact cu bolnavii psihici, spre exemplu senzatia ca gandurile proprii sunt publice (cunoscute de toti), sunt furate, deturnate, impuse sau modificate din exterior (sindromul xenopatic sau al automatismului mental).

O grupa usor de recunoscut este cea a sindroamelor afective. Aici sunt tristetea excesiva, lipsa de energie si de placere sau inițiativă, reunite sub forma sindromului depresiv, respectiv euforia, iritabilitatea, accelerarea gândirii si dezinhibiția instinctelor, reunite sub forma sindromului maniacal. Înrudit este si sindromul anxios, care e si el usor de recunoscut, pentru ca pacientul spune direct ca e neliniștit sau ii e frica. Faptul ca frica provine din faptul ca vede cum pământul s-a deschis si flăcările iadului ies din el însoțite de urletele Diavolului (halucinatii care generează anxietate psihotica), sau frica provine din faptul ca peste cateva zile are un examen (anxietate de performanta), este subiect de dezbatere mai aprofundata.

Uneori, rareori in zilele noastre, psihiatrul este adus sa vada un bolnav care sta la pat cu ochii pironiți in tavan, refuza sa mănânce sau sa vorbească, are uneori mișcări repetitive, stereotipe, iar alteori se plimba haotic, ca si cum ar fi intr-un vis, sau are episoade de agitatie extrema. E vorba despre sindromul catatonic. Alteori, bolnavul vine el insusi la medic, plangandu-se de tot felul de suferinte mai mult sau mai putin reale, fiind foarte ingrijorat de eșecul tuturor terapiilor posibile si imposibile, si pastrand o atenție vie asupra fiecărui semn de posibila boala. E vorba despre sindromul hipocondriac si despre bolnavul ipohondru.

La un pol relativ opus este grupul sindroamelor psihopatice, sindroame foarte frecvente in populația generala. Psihopatul sau cel cu tulburare de personalitate are o dizarmonie marcata a felului lui de a fi, cu modificări ale afectivității, a comportamentului, cu stiluri rigide de a reacționa sau a decide. Ucigașii, condamnații penal, orgolioșii, instabilii emoționali, sunt cateva exemple.

Un grup mare de sindroame e cel al „bolilor de corp care afectează sufletul”, ca sa o spun mai simplu si mai plastic. Sunt sindroamele psiho-organice. Un cancer la creier va determina, evident, tulburari psihice. Un traumatism cerebral (lovitura la cap, accident de mașină), crize epileptice repetate, infecții ale creierului, consumul de alcool de lunga durata, consumul de droguri, SIDA, bolile endocrine (de exemplu cele ale tiroidei) – toate vor avea răsunet la nivelul starii psihice. Înrudit este sindromul demențial, care nu e „demențial” deloc, in sensul ca nu e motiv de bucurie, ci motiv de tulburari de memorie, de gandire, de orientare in timp si in spatiu, de degradare a personalității, apărând in cazul dementei Alzheimer sau a accidentelor vasculare cerebrale.

Cu timpul au fost descrise numeroase sindroame, iar unele sunt asa de specifice incat nu merită sa fie menționate aici. Totuși, utilitatea grupării semnelor si simptomelor in sindroame s-a păstrat; dupa ce s-a gasit sindromul, rafinarea diagnosticului pentru deliciul codificării unei boli si rambursării unor costuri sau oferirea unui concediu medical reprezinta doar etape oarecum tehnice. Adevarul e ca tratamentul e dat mai ales in funcție de sindrom si mai putin in funcție de denumirea exacta a bolii. Spre exemplu, toate sindroamele anxioase vor primi medicamente contra anxietății (cu mici excepții), sindromul depresiv va fi tratat cu antidepresive, psihozele cu antipsihotice, si asa mai departe. Alegerea insa a unui antidepresiv dintr-o clasa de antidepresive, spre exemplu, necesita etape suplimentare, orientate pe detaliile tulburării psihice si caracteristicile unice ale pacientului respectiv, luând in considerare ca „exista pacienți si nu boli”, adică variabilitatea individuala este foarte mare.


https://cezardanilevici.substack.com/p/infopsy-sindroame-psihiatrice

Comment