„The meeting of two personalities is like the contact of two chemical substances: if there is any reaction, both are transformed.” (Întâlnirea a două personalități este precum contactul a două substanțe chimice: dacă există vreo reacție, ambele se transformă.)

Dintotdeauna l-a chinuit o întrebare: Exista sau nu Dumnezeu? Are aceasta viata un sens sau nu? Cam cat din ceea ce ni se întâmplă depinde de noi si cat de destinul nostru? Numai ca aceste întrebări au fost ținute ascunse. A făcut medicina, a devenit doctor. In ciuda unei familii de violenți si schizofreni. S-a rupt de ei, si-a ales un alt drum, a preferat singurătatea. A încropit ceva. Dar undeva in sufletul lui, a păstrat întrebarea sâcâitoare: tot ceea ce mi se întâmplă este cu adevarat ales de mine sau de o forță superioara?

Răspunsul l-a cautat in mod facil: alcool si droguri. A încercat câte putin din toate. A ajuns si la droguri „exotice” precum LSD. Sa ne înțelegem: toxicomanii cauta fie liniștire cu morfina si alte opioide, fie energie si stimulare sexuala cu amfetamine sau cocaina. „Prostimea” folosește cannabis pentru ca e cel mai comun si mai usor de obținut, nimeni nu mai tresare când cineva isi fumează hașișul intr-un colt de strada sau parc. Alcoolul este de-a dreptul o jignire, practic nu ai standarde. Dar halucinogenele de tipul ciupercilor sau LSD-ului sunt droguri aparte, folosite de cei care cauta o conexiune cu Absolutul, cu Infinitul, cu Spiritul. Practic te droghezi ca sa ai halucinații. Si asta e aparte… e apanajul puținor toxicomani.

Intr-o zi fatidică de iarna, omul a făcut un party cu niște alcool si cannabis. Ceva banal, o rutină. Dupa ce si-a vazut ultimul pacient, sa dus sa se drogheze si sa se îmbete cu alți colegi medici. Seara a decurs ca de obicei, cu umor si relaxare. Problema e ca s-a trezit la volanul mașinii la câteva sute de kilometri si trei departamente (județe) mai încolo. Cum a condus? Cum a ajuns acolo? Nimeni nu știe. Omul pare convins ca a fost răpit de extratereștri, la alegere cu o teleportare sau un salt inter-dimensional in hyperspațiu. Eu sunt de părere ca a avut noroc sa conducă atâta fiind drogat „beton”, stoned. In fine, destul de jenat, a bătut drumul înapoi acasă.

Problema e ca in acea noapte fatidică s-a mai întâmplat ceva: a simțit o „prezență”. Un… ceva. Greu de spus, dar a simtit ca… nu mai este singur. Ceva… cineva… era cu el. Nu-l auzea, nu-l vedea, nu-l simțea la nivel de atingeri. Si totuși știa ca acel ceva este cu el. Cum ar fi sa te trezești cu asemenea senzație a prezentei cuiva fără sa poți sa obiectivezi acest fapt prin simțuri?! Știu, e greu.

Omul nostru a fost tulburat. A mers la psiholog câteva luni. N-a functionat. A rămas cu senzația persistenta de a nu fi singur in intimitatea sa sufleteasca. De undeva, de lângă el, de dincolo de el, cineva, ceva, este in contact cu el… S-a lăsat de droguri. S-a lăsat de alcool. S-a lăsat de orice care ar fi putut fi o cauză. A mers pana la urma la un psihiatru. A luat un tratament. S-a simțit mai rău. Si-a băgat picioarele. Apoi s-a aruncat în munca. Pacient după pacient, caz după caz, garda după garda, omul si-a umplut pana la refuz existenta, si-a ocupat timpul cum a putut, doar, doar prezența il va părăsi. A intrat in burnout, s-a surmenat. Dar prezența nu a dispărut.

Exista sau nu ceva dincolo de noi, dincolo de realul pe care il puteam testa cu simțurile? Trăim intr-o lume si intr-o viata care a fost organizata deja pana la ultimele detalii sau avem un liber-arbitru care ne permite sa alegem? Exista sau nu Dumnezeu?

Omul nostru s-a hotărât sa afle. Si nu oricum, ci in modul cel mai violent cu putință; pana la urmă familia plina de psihopați si de schizofreni i-a dat o genetica „de excepție”. Dilema la care s-a decis sa găsească răspuns a sunat cam asa: daca e adevarat ca „ce ti-e scris, in frunte ti-e pus”, atunci dacă voi încerca sa ma omor, orice as face, nu voi reuși, pentru ca nu „mi-a venit timpul” si voi fi oprit.

Cam pe când oamenii din anumite zone isi iau ceaiul de seară, omul nostru a luat un cuțit de bucătărie si a încercat sa se omoare. „Prezența” nu a avut nimic de obiectat, dar a rămas… alături de el. A început prin a-si tăia vasele gatului, cu mișcări lente. Si-a făcut mai multe plăgi lungi, pornind de la coșul pieptului si pana spre urechi si spre ceafă. A tăiat mușchi cu mușchi… dar… surprinzător… in ciuda cunoștințelor medicale… nu a ajuns la vasele mari de sânge… Apoi a început cu venele de la mana, pe lung. Încet, metodic, omul si-a tăiat tendoanele de la o mana pana a ajuns la os, practic pana a simțit scârțâitul cuțitului pe oasele antebrațului. Ceea ce a fost remarcabil a fost timpul: omul efectiv s-a sfâșiat de după-masa si pana pe la ora 2 noaptea, trecând prin mai multe episoade de leșin, prin căderi in propriile bălți de sânge, murdărindu-și practic tot apartamentul de sânge. A încercat si cu apa calda, ca sa nu se coaguleze sângele. Nu a mers. Pana la urma, extenuat, s-a tarat in 4 labe si a bătut la ușa vecinilor, pentru a le spune ca nu reușește sa se omoare. Vecinii au avut un șoc, după care s-au dezmeticit si au chemat ambulanta.

Da, a încercat sa se omoare si nu a putut. Deci, nu exista liber-arbitru, a concluzionat el. Suntem teleghidați, robotizați, nu putem alege nici sa ne omoram când dorim asta. Viata in întregime este o închisoare oribila pe care nu o poți părăsi după propria ta voință. O asemenea concluzie este mai rea decât moartea însăși.

Atunci când ne-am întâlnit a încercat sa-si păstreze „fața”. Tot francezul e cocoș. Tot francezul considera ca este net superior oricărui om care nu e francez, care a avut ghinionul sa nu se nască francez. Dupa ani de zile de Franța iti dai seama ca aceasta convingere este purul adevăr, valabil pentru orice francez, fără excepție. Este o concluzie insuflata prin scoală, prin limba, prin orice mijloc. Restul lumii, absolut toți, sunt niște gunoaie. Motiv pentru care, chiar si după o tentativa suicidara înfiorătoare, un francez autentic te va privi „sigur pe el” si va încerca sa te prosteasca: el e bine, tu ești „varza”, eventual tu esti de vina!

Faza nu a ținut, motiv pentru care omul nostru a rămas fără libertate si din punct de vedere legal. Adica a trebuit sa se confrunte cu puterea… subsemnatului. Si cu „prezența” sa. In cadrul unei internari obligatorii „la nebuni”.

Au urmat discuții. Au urmat lacrimi. Da, francezii pot plânge, sunt si ei oameni. Au urmat ore întregi de privit in oglinda la cicatricile definitive ce ii vor rămâne toată viata. A urmat apariția unei eșarfe in jurul gatului, gest foarte franțuzesc, pentru a ascunde acele cicatrici înfiorătoare. A urmat conștientizarea faptului ca nu-si mai poate mișca mana care ii este necesara in profesie. A urmat contactul cu Realitatea. Si evident, au urmat medicamentele, apoi medicamentul – unul singur. Prezența, infidelă, l-a părăsit. Au rămas întrebările. Si cicatricile. Si recuperarea dificila a tendoanelor rupte. Si provocarea de a trebui sa traiască restul vieții cu întrebări si mai mari.

Daca tot nu putem sa ne alegem destinul, atunci ce rost are „sa ne forțăm” in legătură cu absolut orice? Pana la urma totul ne scapă controlului. Si dacă asta e realitatea, atunci ce rost mai are sa ne simțim vinovați, de absolut orice, ținând cont ca nu avem libertate de alegere niciodată cu adevarat, ci alegem doar ceea ce am fost programați sa alegem?!?

Dupa primele întâlniri am început sa vorbim de alte lucruri; am depășit domeniul psihologiei. Omul m-a condus către întrebările si discuțiile filosofice, apoi spirituale. Am ajuns in zona paranormala, in ezoteric. Apoi am povestit despre experiențele din preajma morții, despre cei care, aparent, s-au reîntors la viata din moartea clinica. Am vagabondat prin zonele jungiene, am bătut câmpii existențialist. Am vorbit mai mult eu. Omul avea nevoie sa citească, sa se documenteze, sa i se facă o minima educație. Si sa-si ia tratamentul.

Exista multe întrebări despre rostul pentru care suntem in lume si despre adevărata magnitudine a puterii noastre de a alege. Cel mai bun lucru pe care il pot face este sa discut ideile principale, sa explorez alături de „celalalt” diverse variante, dar sa nu ofer soluții. Părerea fiecăruia in legătură cu viata si cu sensul ei este foarte personala si tine mult de credință. Iar credința nu este rațiune.

Atunci cand crezi, nu simți nevoia sa cauți argumente raționale pentru a justifica ceea ce crezi. Crezi pur si simplu. La fel este si cu Dumnezeu: cei care il cauta, cei care studiază „cărțile sfinte”, cei cu preocupări clare in domeniul asta… aia sigur nu cred. Si mai probabil nu vor crede niciodată. Este ca si cum ai încerca sa auzi imaginile cu urechile in loc sa le privești cu ochii – cam asta înseamnă sa încerci sa știi rațional ceea ce ar trebui sa crezi emoțional.

Nu stiu ce concluzii a tras omul nostru in urma întâlnirii cu mine si… cu el însuși. Pentru ca da, s-a întâlnit cu el însuși in forma lui odioasa, tiranica, de o cruzime greu de conceput. Nu voi sti niciodată ce a înțeles din acesta tentative suicidara sau din episodul psihotic (schizofrenic) pe care l-a traversat. Nici nu stiu daca mai e in viata sau nu: hotărâse ca acea zi fatidica „nu a fost ziua lui”, adică ziua in care va muri; dar poate ca ziua următoare – si orice zi poate fi „ziua următoare” – va fi ziua in care va mai încerca încă o data… poate, poate… ii este scris sa plece atunci… si doar s-a înșelat cu câteva săptămâni…

Se spune ca întâlnirea dintre doi oameni e ca întâlnirea dintre doua elemente chimice: daca are loc o reacție, ambii vor fi schimbați. Îmi rămâne amintirea când am intrat prin surprindere in camera lui si l-am găsit in fata oglinzii plângând si uitându-se la cicatricile care ii mutilează trupul, cicatrici făcute de el, de un alt „el” pe care nu l-a putut controla si care l-a acaparat in întregime, un „el” despre existenta căruia nu știa pana atunci. Da, a fost „marcat”, sunt cicatrici definitive.

Si mai rămâne ceva: strângerea lui de mana de la sfârșit, înainte de externare, un lucru rar pentru ca de obicei refuz sa strâng mana pacienților, acea privire recunoscătoare care m-a jenat si m-a făcut sa-mi aduc aminte ca rămân un timid la baza, si acele cuvinte in franceza, imposibil de tradus în limba romana:

« Je vous remercie… infiniment! »

—
https://cezardanilevici.substack.com/p/in-cautarea-infinitului