Dincolo de aparențe, dincolo de discursurile pe care le ținem fiecare dintre noi, exista valori general-acceptate, principii colective dupa care ne ghidam, teme care revin iar si iar in viata noastră si care ne diferențiază de alte popoare si care fac romanii sa fie romani si nu altceva. Aceste arhetipuri colective – scheme de gândire si reacție, descrieri de situații sau stări de fapt si atitudinile ce se așteaptă de la cei care se considera romani – sunt transmise din generație în generație atât prin educația de baza din cadrul „celor 7 ani de acasă”, cat si de către grupul de prieteni si mai apoi in cadrul educației de la școală, dar pot fi regăsite si in cadrul acelor poezii sau povesti care sunt cunoscute de toată lumea. Imnul național este una dintre aceste poezii, care sintetizează caracteristicile ce definesc un popor si reacțiile ce sunt așteptate de la el in fata realității concrete, precum si – fapt mai important – destinul sau sensul general al poporului respectiv. Imnurile pot fi comparate direct (analiza versurilor) dar cel mai bine se înțeleg la nivelul a ceea ce psihologic se numește meta-comunicare (comunicarea subtila si implicita a valorilor si principiilor). Mai jos voi prelua versurile celor 2 imnuri cunoscute de cei care sunt in viata in acest moment: Trei culori (1977-1990) si Deșteaptă-te, române (1990 – prezent).

Trei Culori este bazat pe un cântec patriotic scris de către Ciprian Porumbescu, cunoscutul compozitor român. Ca paranteza, Porumbescu a compus muzica pentru „Pe-al nostru steag e scris Unire” care reprezinta imnul actual al Albaniei (Himni i Flamurit – s-ar traduce prin „imn pentru flamură”), versurile actuale fiind si ele apropiate de varianta lui Porumbescu (o dovada a balcanismului dacă un cântec patriotic dedicat Moldovei și Tarii Românești este adoptat de Albania). Compozitorul s-a născut la Shepit, în Ucraina de azi, pe granița cu România (pe românește, Șipotele Sucevei din provincia Cernăuți, parte din Bucovina istorică). Acest aspect este important, pentru ca versurile imnului reprezentativ al României comuniste vor avea o influenta arhetipală Bucovino-Moldovenească asupra întregii Romanii. Mai jos redau versurile originale.

Trei culori cunosc pe lume
Ce le țin de-un sânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Suveniri de-un brav popor.

Simbolul celor 3 culori este considerat un odor, adică de valoare; simbolurile (esența, dar și irealul) sunt importante pentru români. Românii sunt considerați a avea un vechi renume, ceea e fals, prin comparație cu alte popoare europene românii nereprezentând mare lucru, dar Porumbescu a simțit nevoia unui complex de superioritate. „Suveniri” este un cuvânt francez, in română fiind tradus prin „amintiri”, ceea ce arata influenta franceză asupra românilor atunci cand a fost compus imnul.

Roșu-i focul ce-mi străbate,
Inima-mi plină de dor
Pentru sânta libertate
Și al patriei amor.

Aici se face descrierea simbolisticii culorilor, ceea ce nu s-a mai păstrat în versiunea comunistă a imnului. Rosul e focul, pasiunea – in forma de iubire impulsivă, impetuoasa, posibil distructivă, nu de iubire clasică, echilibrată, posibil creativă. Aceasta pasiune este focalizată pe două valori: libertatea si iubirea de țară.

Auriu ca mândrul soare
Fi-va’l nostru viitor
Pururea’n eternă floare
Și cu luci netrecător

Galbenul este soarele, probabil speranța la un viitor mai bun. De remarcat ca soarele este mândru, formă de orgoliu și narcisism, de supraevaluare a abilităților proprii, de atitudine superioara ce amintește de nevoia de a compensa un complex de inferioritate ascuns despre care nu se știe. Orgoliul se ridica la cote si mai mari de exaltare atunci cand se vorbește despre tinerețea (vigoarea) eternă (pururea inflorit) si strălucirea (faima) netrecătoare (in realitate totul trece).

Iar albastrul e credința
Pentru nație ce-oi nutrim
Credincioși fără schimbare
Pân’ la moarte o să-i fim

Albastrul este credința, fără reprezentant simbolic real (precum focul si soarele din versurile anterioare). Credința pentru nație este prezentată sub forma de fidelitate, dar o fidelitate rigidă, „fără schimbare”, un legământ absolut, „pana la moarte”. Nu se lasă loc pentru negociere, pentru libertatea individuala „de a veni sau a pleca”, nu există scăpare.

Pân’ pe cer și cât în lume
Vor fi aste trei culori
Vom avea un falnic nume
Și un falnic viitor

In traducere, atâta timp cât va exista steagul tricolor, romanii vor avea „un nume” si „un viitor”. Cu alte cuvinte, existenta, identitatea si viitorul sunt legate de un simbol abstract; daca cineva ar avea ideea sa schimbe steagul cu altceva, sa înțelegem ca tot ce este romanesc s-ar prăbuși ca un castel de cărți de joc?! Asta pentru ca exista popoare care au fost rase de pe fata pământului pentru anumite perioade si totuși si-au păstrat identitatea si viitorul (vezi Polonia de ieri, vezi Kurdistanul de azi).

Iar când, fraților, m’oi duce
De la voi ș’oi fi să mor
Pe mormânt, atunci să-mi puneți
Mândrul nostru tricolor.

Aceasta iubire exaltata si impulsiva (rosul), acest orgoliu superior (galbenul) și aceasta fidelitate absoluta si rigida (albastrul) caracterizează un roman pana la moarte… și chiar și după.

In 1977, Ceaușescu a impus varianta pe care o cunoaștem cel mai bine noi, cei care am prins comunismul.

Trei culori cunosc pe lume,
Amintind de-un brav popor,
Ce-i viteaz, cu vechi renume,
În luptă triumfător.

Multe secole luptară
Străbunii noștri eroi,
Să trăim stăpâni în țară,
Ziditori ai lumii noi.

Primele 2 versuri vorbesc de luptă: lupta din trecut si lupta din prezent. Si despre triumf, despre victorie. Ca reflex, a rămas in viata reala o dorință a tuturor romanilor de „a se ajunge”, „a se realiza”. Apoi se vorbește despre faptul de a fi stăpâni in propria tara, ceea ce s-a si întâmplat. Bun, a fi stăpân la tine si a avea o tara performanta sunt 2 lucruri complet diferite. Iar in ceea ce privește „zidirea unei lumi noi”, comuniștii s-au ținut de cuvânt, după dispariția lor Romania distrugând tot ceea ce a fost „proaspăt zidit”.

Roșu, galben și albastru
Este-al nostru tricolor.
Se înalță ca un astru
Gloriosul meu popor.

Suntem un popor în lume
Strâns unit și muncitor,
Liber, cu un nou renume
Și un țel cutezător.

La momentul adoptării imnului, exista o îndoială referitoare la identitatea romanilor ca popor (unirea de la 1918 era încă „recentă”), motiv pentru care imnul a consolidat ideea de „popor în lume”, ecou al principiului de „a exista în lume”. In plus se reafirma dorința de libertate (ca reacție la o realitate diferita, anume dependenta totala de Rusia comunistă) si se rafinează iubirea impulsiva, aceasta căpătând un sens (țel) si impulsivitatea devenind curaj (cutezător).

Azi partidul ne unește
Și pe plaiul românesc
Socialismul se clădește,
Prin elan muncitoresc.

Ceea ce s-a clădit prin efortul muncitoresc nu a fost însă Romania, ci socialismul (un termen abstract, socialismul fiind o idee, nu ceva real precum o tara). Din nou apare utopia, construirea unui „castel de cărți de joc”. Timp de zeci de ani s-a construit un ideal si nu o tara…

Pentru-a patriei onoare,
Vrăjmașii-n luptă-i zdrobim.
Cu alte neamuri sub soare,
Demn, în pace, să trăim.

Oximoronul (alăturarea paradoxală, uneori ironică, a 2 termeni incompatibili, deseori opuși) este unul dintre caracteristicile poporului roman. Pe de-o parte zdrobim dușmanii, pe de alta parte trăim demn si in pace cu ei. Ca rezultat al acestei atitudini duplicitare, ne-am trezit perdanți in multe războaie, mai ales ca am căpătat renume de „a întoarce armele” împotriva foștilor aliați (de exemplu nemți, rusi).

Iar tu, Românie mândră,
Tot mereu să dăinuiesti
Și în comunista eră
Ca o stea să strălucești.

Ultimul vers a avut o calitate profetică, pentru ca Romania a strălucit cu adevarat doar în era comunistă; tot ce s-a construit, gratie sau in ciuda comunismului, definește astăzi Romania in lume. Mândria, orgoliul – „mandra Românie” – merg însă mai departe…

Deșteaptă-te, române! este actualul imn al României, scris de Andrei Mureșanu, poet si revoluționar, născut in Bistrița intr-o familie greco-catolică, in spațiul arhetipal al Transilvaniei. Imnul are 11 strofe pe care nu le știe aproape nimeni, motiv pentru care voi reda mai jos strofele 1, 2, 4 și 11, adică „imnul pe scurt”, cunoscut de toată lumea. Asta înseamnă ca in strofele mai putin cunoscute pot fi ascunse diverse teme care „nu au prins” sau „nu au fost alese pentru larga distribuție”.

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Atunci când este nevoie ca imnul propriu sa-ti spună sa te trezești din somn (somnul profund, ala care nu este prea diferit de moartea propriu-zisa, adică o comă, genul de somn din care e putin probabil sa te mai trezești vreodată), se transmite direct ideea ca starea actuala a poporului este caracterizata de inconștiență, lipsa de reacție si pasivitate. Când dormim nu suntem conștienți; exista multe lucruri ce se pot întâmpla. Când dormim nu putem reacționa; dacă o facem, atunci suntem somnambuli, ceea ce nu e o perspectiva încurajatoare. Când dormim suntem pasivi, adică nu reacționam atunci când e nevoie pentru a ne apăra interesele sau a ne feri de eventuale pericole.

Imnul găsește un vinovat pentru acest somn: ceilalți, niciodată subsemnatul. Responsabilitatea proprie este întotdeauna externalizată de un roman veritabil: este vina ta, este vina celorlalți, este vina străinilor, este vina „barbarilor de tirani”. Eșecul asumării responsabilității proprii pentru situația actuala împiedică orice forma de evoluție; pe romanește, daca bețivul nu acceptă ca e bețiv si nu isi asumă responsabilitatea pentru că bea, nu va putea să se oprească din băut. Metafora bețivului, un om „adormit” din motive ce țin de el însuși, care poate ajunge la urgente în „coma alcoolica”, este anume aleasa.

Acești „ceilalți”, care sunt responsabili pentru „somn”, sunt destul de bine caracterizați: sunt tirani. Tiranul este o persoana care asuprește pe ceilalți, adică o persoana care isi impune propria agenda de interese si dorințe, împotriva celor subjugați. Imnul nu spune insa cine sunt acești tirani: pot fi străini dar pot fi si tirani „locali”, oligarhi. Imnul rămâne misterios și vag, tiranii putând fi găsiți peste tot; cu alte cuvinte pot fi si romani, ceea ce înseamnă ca ne putem afla in situația foarte probabilă de agresivitate in sânul aceleiași comunități, in care romani „tirani” adâncesc in „somn” alți romani, dar acești „tirani” sunt si ei la rândul lor, fără sa-si dea seama, adânciți la rândul lor în „somn”. Văzut din străinătate, poporul roman este exact asa: un popor ce se mănâncă pe el însuși, cu cetățeni care se sabotează reciproc, prinși într-o încleștare mortală, cu ochii închiși.

„Acum ori niciodată” este un ecou al rigidității din precedentul imn; in psihologie se numește gândirea de tip „totul sau nimic”. Adică ori câștigi, ori pierzi. Nu exista succes parțial, nu exista eșec din care sa poți învăța ceva înainte de a obține o victorie. Romanilor fie „le iese din prima”, fie mor. Alegerea e clara: fie acum, fie niciodată. Nu exista opțiunea „mai târziu” sau „când voi avea mai multa experiență”. Asta pentru ca la baza rigidității se afla impulsivitatea, acea impulsivitate a violatorului sau a criminalului, care ori „posedă” victima „acum”, ori se sinucide sau ajunge la pușcărie. Sau la nebuni. Ii vom spune „pasiunea distructivă”, ne vom aminti de culoarea roșie din Trei Culori, dar tot impulsivitate rămâne.

Atunci când totuși se obține succes „acum”, nu este o sărbătoare liniștită a victoriei, nu exista o savurare a reușitei. Soarta proaspăt „croită” trebuie sărbătorită zgomotos, cu trufie, si in mod obligatoriu prin umilirea „cruzilor dușmani”, care neapărat trebuie sa se închine, sa fie umiliți. Când un om obișnuit are un succes, se bucură in liniște sau cu familia. Când însă un om este prins in mrejele unui complex de inferioritate, el este orgolios si are nevoie de public care sa se ploconească în fata lui, pentru a-i confirma o superioritate de care știe și el foarte bine ca nu este caracterizat. Din acest motiv „tiranii” (din nou tiranii) au nevoie de palate sau mașini scumpe, nu insa pentru a se bucura de ele, ci pentru a-si arăta statutul, acestea fiind trofee simbolice.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Atunci când ai nevoie sa dai dovezi la lume înseamnă in termeni psihologici ca ai „un locus de control extern”. Exteriorul este „judecătorul” valorii romanului; nu e suficient sa ai, sa deții; trebuie ca acest fapt sa fie recunoscut de „lume”, de exterior, eventual „de dușmanii” care trebuie „puși la respect”. Spre exemplu, un bărbat nu este bărbat pentru că se vede cu ochiul liber că este; el trebuie sa își „dovedească” masculinitatea, sa o declare verbal sau sa facă ceva „masculin”. Urmând aceeași logica, pentru un roman „arhetipal”, un bărbat castrat încetează să mai fie un bărbat pentru că nu o mai poate dovedi sau redovedi.

Modul romanilor de a-și face publicitate în lume este identic cu cel francez: flamboaiant, extrovertit, cu zgomot și culori. Si este nevoie de asocierea cu popoare vechi victorioase (romanii) și figuri istorice prodigioase (Traian, triumfător în lupte). Iar discursul este pătruns de mândrie sub forma de orgoliu (fală), uitând ca romanii, deși stau la baza formării poporului român, au fost un popor complet diferit de românii de astăzi, si stau la baza multor alte popoare europene care insa nu simt nevoia de a face parada cu originile lor parțial romane (Portugalia, Spania, Franta, Italia, etc.).

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
“Viața-n libertate ori moarte!” strigă toți.

In aceasta strofa, trecutul este invitat sa privească cu mândrie prezentul, respectiv figurile istorice „mărețe” sunt îndemnate sa-si admire „strănepoții” care au ajuns in final la o concluzie unanima: fie libertate, fie moarte. Din nou întâlnim gândirea in alb si negru, psihorigidă, intolerantă cu „jumătățile de măsură”, in final intolerantă cu ideea că ar exista un „proces de devenire”, adeptă a obținerii directe a „obiectivului”, prin „forțare” sau „sforțare”. E ca si cum se dorește ca cineva sa știe să meargă pe bicicletă din prima încercare, fără sa cada vreodată, eșecul echivalând cu moartea, fie „de rușine”, fie „facilitată”. Contemplând prima strofa cu „barbarii de tirani”, nu putem sa nu ne punem întrebarea dacă a forța un succes „din prima” nu este o forma de barbarie, de „primitivism”. Continuând in modul contemplativ, ne putem întreba de ce se pune problema obținerii libertății… asta înseamnă ca in mod perpetuu nu suntem liberi?! Sau nu suntem „încă” liberi?! Si atunci „când” vom fi?!

Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!

Daca in Trei Culori se vorbea despre credința asociata culorii albastre (fidelitatea rigidă), in ultima strofa se menționează creștinătatea si aderarea fara rezerve la valorile creștinismului. Un nou oximoron ne atrage atenția, de data asta tipic oricărui popor declarat creștin: o oaste pleacă la lupta pentru a ucide pe cei necredincioși purtând in sinea ei o credință care afirma clar porunca „sa nu ucizi”. Mai departe aflam modul de obținere al libertății, anume prin lupta cu alții (implică o oaste). Nu este vorba deci despre o libertate obținută prin eliberarea interioara, prin evoluție spirituala proprie, prin înlăturarea din suflet a acelor elemente care ne îngrădesc. Este o libertate obținută prin uciderea celorlalți din exterior, a tentațiilor. Un psiholog ar spune ca e o eliberare prin distrugerea proiecțiilor. In loc de a scăpa de tentații prin schimbare in interior, romanii vor merge in exteriorul lor ca sa distrugă tentația in modul foarte concret, rămânând de-a pururi cu provocarea de a se vindeca in interior si găsind ulterior un nou „agresor” exterior.

Faptul de a fi sclav este o problemă filosofică; fiecare dintre noi suntem „sclavii” cuiva, fie a viciilor noastre, fie a dependentelor noastre de alte persoane. A crede ca poți fi permanent stăpân este o utopie, asa ceva nu există. Pentru imensa majoritate a oamenilor însă, simplul fapt de a fi stăpâni pe comportamentul propriu este o imensă provocare. Imnul oferă astfel o alegere imposibilă: fie alegi utopia de a nu fi sclav, fie mori „în luptă” si evident, pentru ca suntem popor latin, „cu glorie”. Milioane de romani au ales utopia de a nu fi sclav și au ajuns „sclavi în Vest, la străini”, asta ca să o spunem p-aia dreaptă. Cei care au rămas in Romania au sfârșit prin a fi „sclavi la oligarhii romani”, care sunt la rândul lor sclavii propriilor lor vicii. Deci cu prima varianta, cu utopia, suntem în clar. Varianta a doua presupune moartea, ceea ce nu o face foarte atractiva pentru majoritatea romanilor, dar cei care o aleg trec prin „lupte” si „glorie” gen proteste in stradă terminate cu gaze lacrimogene (de exemplu celebra acțiune de „a da cu praf de dus” trăită de diaspora venită la protest in 10 august 2018, ziua fatidică in care Romania si-a ales soarta) sau încep lupte „cu Sistemul” care se sfârșesc prin „linșare mediatică” si prin cădere in derizoriu si uitare, o alta forma de a muri.

Mi-am dorit sa scriu acest articol de multi ani, dar nu m-am simțit pregătit. A fost nevoie sa-mi petrec ani in străinătate pentru a vedea cu claritate cum mesajele subliminale din imnurile naționale influențează popoarele si soarta acestora. Mi-ar fi fost imposibil sa scriu acest articol fiind in Romania, pentru ca totul ar fi fost distorsionat. In ciuda stilului ce poate fi privit ca fiind critic, am considerat ca este nevoie de aceasta interpretare sincera, evident personală. Astfel, articolul nu este si nu se dorește a fi un comentariu pe text asa cum se face la scoală; este un comentariu psihologic al temelor ce stau in spatele cuvintelor. Fiind roman, trăind in ambele epoci ale celor 2 imnuri, toate aspectele descrise se regăsesc si in mine, le vad in acțiune si ma surprind fiind și rămânând un roman autentic prin atitudinile si alegerile pe care le fac. Dar consider ca a fost util sa abordez aceste elemente, pentru ca a le cunoaște este primul pas către a le controla si ulterior a face alegeri libere.

—
Continuarea (Limbile noastre) :
https://cezar.vivaldi.net/2023/05/22/limbile-noastre
—
https://cezardanilevici.substack.com/p/imnurile-romaniei