Atunci când am acumulat ceva experiență de viață, putem in general sa spunem dupa câteva secunde sau maxim minute dacă o anumită persoana este „ok” sau „cineva de bine” sau din contra, o persoană vicleană, ascunsă, perversă sau „un om al interesului”. Faptul ca cineva este „ok” variază de la persoană la persoană; depinde de cine vorbește si depinde si de cel care este „evaluat” sau „judecat”. In general evaluam oamenii asemănători noua sau cu valori asemănătoare ca fiind „ok” si evaluam negativ pe cei diferiți, dar nu am gasit pana acum o teorie unitara sau explicații psihologice… sau studii… Pana la urmă variabilitatea in ceea ce priveste criteriile de evaluare ar fi prea mare; cum ar fi sa se facă un studiu pe un lot de „oameni de bine” si pe un altul de oameni… mai putin buni?! Acest criteriu – a fi bun sau a fi cineva „de bine” – este practic imposibil de caracterizat in mod exhaustiv.
Ceea ce m-a surprins oarecum este ca oamenii „de bine” sunt difuz răspândiți peste tot prin lume; indiferent de limbă sau rasă, am întâlnit oameni foarte buni si oameni foarte rai, precum si o mare masa „călduță”, „intre două ape”. Acesti oameni „de bine” sunt in general o minoritate in ceea ce ma privește (cei pe care in subiectivismul meu ii consider ok) si sunt atat de dispersați în populația generală incat pot, in anumite zone si in anumite perioade ale vieții, sa fie complet absenți. Am fantasmat multă vreme cu ideea de aduna toti oamenii de bine intr-un singur loc, „intr-o singură țară”, pentru a fi fericiți împreună. Aceasta fantasma s-a dovedit o bună utopie; in mod inevitabil oamenii de bine rămân low profile, adică ascunși, se disimulează in populația generala, astfel incat nu pot fi identificați cu ușurință. Pe fondul zgomotului făcut de cei care nu sunt „ok” este inca si mai greu sa găsești pe cineva „de bine”; vasele goale vor suna cel mai tare si broasca mica va face gura cea mai mare…
In urma cu câteva zile am întâlnit un francez din ținuturile Loarei, din Nantes. M-a surprins buna creștere, politețea, echilibrul emoțional. Am povestit aproape o oră. Pentru moment am avut senzația că da, am găsit in sfârșit acel tărâm de unde vin oamenii „ok” in Franța; nu a fost Alsacia, nu a fost Coasta de Azur, cu siguranță nu este Savoia… Asta pana in momentul in care, involuntar, din vorba in vorba, omul a menționat că si-a cautat mult o locuință cu mobilă adaptată si ascensor pentru fiul său cu probleme neurologice care este in scaun cu rotile. Am simțit că am fost lovit de o măciucă deși probabil că doar ochii m-ar fi putut trăda; din politețe m-am străduit să nu arăt pe fata o urmă de milă dar cred ca mi s-a schimbat privirea. Si apoi mi-am adus aminte o concluzie pe care am tras-o de mult in ceea ce privește această viață.
Toti oamenii „ok”, fără excepție pana în acest moment, sunt oameni care au fost „călcați în picioare de viață”. Nu am întâlnit pana acum pe nimeni care sa fie „ok” si „sa nu si-o fi luat-o rău de la soartă”. Nu știu de ce e asa dar situația asta a fost verificată de fiecare dată si rămâne valabilă. Este un mister de ce e asa.
Oamenii care nu au fost loviți niciodată cu adevărat au o forma de trufie, de mândrie, de orgoliu. Se cred Dumnezeu, nu au avut experiența micimii lor. Exista si cei care se isterizează si se dau cu fundul de pământ de la o zgârietură, decretând sus si tare că sunt loviți de soartă – dar ăștia nu au fost loviți cu adevărat suficient de mult timp… sau suficient de tare… Atunci cand „ti-o iei de la soartă”, capeți un soi de umilință, de modestie, începi sa-ti dai seama care iti este locul cu adevărat pe scena vietii… sau care iti este rolul… sau care iti sunt limitele… E posibil sa fie un proces de destructurare si restructurare pe alte temelii sau in altă formă, diferită de cea inițială. E posibil să fie o formă de renaștere după ce „ai fost pus jos” de viata (ca forma de a muri). Ideea e ca te întorci mai înțelept, mai – ca să folosesc un arhaism/regionalism – mai smerit. Nu e smerenia din mediile hyper-religioase, habotnice, care fac elogiul smereniei dar deseori sunt „ne-ok”; mă refer la smerenia obținută traumatic, prin lecție administrată si învățată „pe pielea proprie”.
Cam ce am descoperit la oamenii „ok”? Am descoperit cancere sau alte boli serioase duse pe picioare timp de ani de zile in tăcere. Am descoperit copii cu handicap lăsați acasă. Am descoperit trădări ale iubirii, parteneri morți sau care au înșelat, care au lăsat un gol imposibil de umplut. Am descoperit copii fugiți de acasă. Am descoperit accidente grave care au lăsat urme emoționale. Si multe altele. De fiecare dată cand întâlnesc un om „ok”, încep deja sa ma întreb care ii este trauma. Si ulterior o descopăr, mai devreme sau mai târziu. Sa fie oare faptul ca sunt traumatizat la rândul meu, si astfel vad ca fiind „ok” pe cei care sunt traumatizați la fel de serios ca mine? Nu stiu. Cu atat mai mult cu cat nu mă simt in mod special traumatizat de ceva. Sau poate ca nu imi simt suficient de acut traumele pentru a le conștientiza si a face legătura?
De ceva vreme trăiesc printre oamenii Vestului. Aici traumele sunt mai puține decât in Est, pentru ca nu sunt societăți abuzive precum Romania. Si totusi regula oamenilor „ok” rămâne valabilă si aici. Am întâlnit arabi „ok” (cu experiența traumatica a coloniilor făcute de francezi care si-au bătut joc de ei), negri „ok” (scăpați din zone de conflict africane cu atrocități greu de descris) si albi de o răutate si o ostilitate greu de imaginat (care nu au pierdut niciodată nimic cu adevărat serios). Dar am întâlnit si albi „ok” (întotdeauna cu traume ascunse).
Ma tot întreb: sa fie trauma o formă de maturizare? Sa fie o poveste similară celei religioase in care dupa patimi si răstignire urmează moartea unor utopii si renașterea sub altă formă?
Si încă îmi mai pun obsesiv întrebarea, deși bănuiesc răspunsul: unde pot găsi mai multi „oameni ok”, acel trib sau familie spirituala de care aparțin si in care mă regăsesc?
