Tânărul s-a așezat pe calea ferată așteptând trenul. Nu, nu așteaptă pe peron; așteaptă pe linie ca sa vina trenul si sa-l lovească. Moartea este rezultatul scontat. Trenurile lasă rareori răniți în urma lor, astfel ca metoda e sigura. Tânărul nu-si mai dorește sa trăiască pentru ca prietena l-a lăsat. Viata nu mai are sens. Fugit de acasă de la părinți, „scăpat din mana” cum s-ar zice, a încercat pana acum cam toate drogurile disponibile: amfetamine, cocaina, ciuperci, heroina, combinații… ca sa nu mai numărăm drogurile „legale”, adică tranchilizantele prescrise de multipli psihiatri pentru a-i liniști angoasele. Poate spune si ca a obținut la un moment dat amfetamine medicale, pentru ca psihiatrii l-au găsit ca suferind de ADHD (tulburări atenționale). Era sa uit de cannabis, dar asta a fumat cam toată lumea, e aproape la fel de banal precum tutunul… De data asta insa l-a cam lovit depresia, drogurile nu ajuta si nici nu prea mai are bani, asa ca a făcut un meltdown si s-a dus la o întâlnire cu trenul. Doar ca trenul nu a venit. Au venit insa niste jandarmi alertați de cei care supravegheau cu camerele de luat vederi gara, ca nu s-a gândit sa se arunce pe linie mai departe, in camp, unde nu il vede nimeni, ci s-a dus lângă gara, probabil in dorința de a avea public, eventual si followeri. Nu a fost foarte inteligent din partea lui dar fiecare face ce si cum poate…
Următorul moment important este faptul ca s-a trezit la Urgente. Abătut, cu haine murdare, un pic urinat pe el, viata grea. Pe urgentistul care a trebuit sa-l vada „l-a apucat bucuria”; l-a chemat pe psihiatru, nu inainte de a-l consulta si a-l arunca pe un scaun de așteptare. Psihiatrul l-a văzut rapid – il cunostea de alte dăți – si cand a auzit cuvintele magice „idei suicidare” si a si inteles ca young gentleman se dusese la întâlnire cu trenul, l-a internat la urgentele psihiatrice, adica niste paturi de langa urgentele principale, un fel de purgatoriu din care, dupa cateva ore-zile, fie iesi catre consultațiile exterioare din policlinica, fie esti internat pe sectia mare de psihiatrie. Tanarul nostru nu s-a opus – pana la urma nu s-au terminat trenurile si oricum in zilele urmatoare sunt greve feroviare, adica nu circula aproape niciun tren – asa ca si-a luat o doza de „droguri legale” prescrise de psihiatru – niste somnifere in doza de cal – si s-a dus sa facă nani.
Insa soarta are căi nebănuite. Si, in timp ce tânărul nostru doarme dus, la urgente mai sosește cineva. Este vorba despre Ea. Vesela, vorbăreață, dezinvoltă… si mai ales dezinhibata. De felul ei femeie credincioasa, cu voal si cu Allah in suflet, cu barbat si copii, suferă de o boala rușinoasă in comunitatea ei, motiv pentru sotul o aduce la spital pe la 3 noaptea, ca sa nu fie văzuți, spre exasperarea psihiatrului care este scos din așternuturi pentru a o examina la o ora in care somnul este cel mai bun. Decizia de internare este luata in cateva secunde, pentru ca nimeni nu are nervi de discutii filosofice la ore înaintate, si pentru ca nu mai sunt locuri pe sectia mare de psihiatrie eroina noastra ajunge si ea in sectia „purgatoriu”, asteptand ziua urmatoare. Psihiatrul ii da o doza de tranchilizante de elefant – femeia trecând printr-un episod maniac – dupa care pleca sa-si continue somnul. Nu insa si pacienta.
Tanarul nostru suicidar a ajuns deja la somnul cel bun, ala cu vise, in care este din nou cu iubita lui si cu o sticla de tărie iar trenul pare o gluma proasta. Este toropit de medicamentele primite dar vorbeste si se zbate prin somn. Pe de alta parte, dincolo de zid, Ea nu are somn – nici n-ar putea sa aibă. Zidul e subțire, asistentele sunt in capătul celalalt al coridorului si probabil joaca ceva sau stau pe internet, motiv pentru care Ea se îngrijorează „foarte” în legătură cu neliniștea tânărului nostru si coboară tiptil din patul ei pentru a se asigura ca totul este bine. Se cuvine aici a se spune ca mania este exact opusul depresiei. Deschizând ușa și văzând pe acest tânăr care se zbate in somn si pare a avea nevoie de ajutor, femeia a facut ceea ce orice ființă umana altruista ar face: a încercat sa-l aline. Doar ca atunci cand esti cuprinsa de maladie, modul de a alina nu este neapărat cel adecvat. Iar inhibițiile morale, sau sociale, sau religioase, nu contează prea mult. Conform descrierilor ulterioare, a încercat sa-l mângăie, apoi sa-l oprească din agitația viselor cu greutatea corpului ei suprapusa peste corpul lui, ceea ce l-a trezit pe tânăr, dar doar pe jumătate, pentru ca „drogurile legale” își făcuseră efectul. In acest fel, tânărul a fost pus in situația jenanta de a fi suficient de treaz pentru a-si aminti frânturi din ceea ce s-a întâmplat ulterior, dar suficient de amețit de medicamente încât sa nu se poate apăra. Cert este ca a recunoscut-o – oamenii se cunoșteau de ani de zile, se mai întâlniseră prin psihiatrie in decursul unor internări anterioare – dar elaborarea verbala a fost cam redusa. Vorbele au fost însă compensate de o anumita bogăție a faptelor si de o lipsa parțială a hainelor, respectiv au fumat împreună, sau mai bine spus ea a fumat pentru amândoi, ceea ce a dus la o liniștire reciproca si la o întoarcere a tânărului înapoi in lumea viselor. Pana dimineața.
Contactul cu realitatea a venit brusc, ca o lovitura de măciucă. Tânărul s-a trezit transpirat, in așternuturi ude, simțindu-se „murdar” atât la modul foarte concret cat si la nivel moral. De la iubita si droguri a trecut la tren si suicid, apoi la jandarmi si la spital, pentru a ajunge la intimități foarte jenante. Intre paradis si abis, intre control si lipsa acestuia, intre singurătate si apropiere fizica, omul s-a deprimat si mai puternic, dupa care, impulsiv fiind, s-a înfuriat si a uitat de depresie. Din fericire nu a plecat cu zmeul. Cum a ieșit din spital s-a oprit direct la secția de politie pentru a depune o plângere împotriva spitalului si… a Ei. Mod ușor de a face rost de bani pentru noua doza de droguri? Scârbă existențială autentica? Scandalizare generalizata fata de faptul ca asa ceva s-ar fi putut întâmpla? Greu de ales.
Ea a ajuns „pe secție”. Direct in camera de izolare. Camera pe care a spart-o, in sensul ca a crăpat zidurile. A fost mutata in alta camera si a fost legata de pat. S-au folosit doze potrivite pentru 3 elefanți adulți și un bivol. S-au depășit dozele maximale, alea din cărți. Nu a mers. S-a mers către dozele toxice. Pana la urma s-a ajuns sa fie dezlegata pentru ca si-a rănit încheieturile de la mâini si gleznele, si a fost lăsată câteva minute pe zi sa dea ture prin gradina interioara a spitalului pentru a se mai obosi fizic. Urletele au durat mai mult de o săptămâna. Doi asistenți au fost mușcați și au ajuns in concediu medical. Al treilea a ajuns in chirurgie cu degetele de la mana întoarse pe dos. S-a discutat ideea de a se aduce un anestezist cu gaz anestezic direct din sala de operație, pentru a adormi pacienta care nu mai răspundea la dozele psihiatriei „normale”. In final, cu foarte mare greutate, si dupa un timp care a durat o eternitate, pacienta a putut fi scoasa din izolare. Nu înainte ca pacientul din camera de izolare alăturată, camera care intre timp a fost reparata, sa forțeze trecerea si sa se năpustească în direcția ușii ei, amenințând ca o omoară pentru ca nu poate dormi noaptea din cauza ei. Acest ultim pacient, migrant negru dintr-o zona de conflict din Africa, a devenit ulterior „marea iubire” căreia pacienta i-a compus si cantat poezii de o rara expresivitate si cu detalii explicite care au făcut deliciul unei parți din secție si au provocat mai multe externări la cerere din partea celeilalte parți care nu le-a apreciat deloc valoarea lirică.
Contactul cu realitatea are pana la urma loc intr-o zi in care, in culmea furiei dar si râzând complet aiurea, pacienta maniaca a anunțat ca da spitalul in judecata. Femeia si-a adus aminte ca e căsătorită, are copii, si mai ales este musulmana cu o credință sincera in Allah si in regulile de bun-simt. Adică nu e o femeie „facilă”, care sa „fumeze” țigara oricui in mijlocul unei nopți nebune. Asta a creat o problema inedita pentru spital, care s-a trezit cu doua plângeri din doua părți diferite: una de la tânăr care si acum se simte „murdar” si nu stie daca sa se omoare din cauza prietenei sau din cauza acestei povesti, si care face psihoterapie la greu; cealaltă de la soția musulmana care argumentează pe buna dreptate ca spitalul nu a protejat-o de… ea însăși. Spital care este la rândul lui prins intre dificultatea administrativa de a gasi suficienți asistenți de calitate care sa facă ture regulate prin camere si sa se asigure ca toate lucrurile sunt in regula, respectiv dificultatea financiara de a găsi pur si simplu asistenți care sa vrea sa lucreze la urgentele psihiatrice. Nimeni nu stie insa ce crede soțul pacientei sau ce cred copiii acesteia, sau daca li s-au furnizat detalii, sau daca soțul are cunoștințe avansate in utilizarea explozibililor sau a armelor de foc. Povestea a căpătat complexitate din mai multe puncte de vedere.
Se spune ca cei care lucrează in domeniul psihiatriei si psihologiei au un motiv inconștient pentru care o fac; e vorba despre o psihoterapie de lunga durata pe care o faci prin intermediul sutelor si mai apoi miilor de pacienți sau clienți pe care ii întâlnești si care te influențează cu poveștile lor. Pe de alta parte, este nevoie ca tu însuți sa ai o rana sufleteasca suficient de serioasa ca sa poti sa lucrezi in acest domeniu fără sa nu iti pierzi la rândul tău mințile. Spre deosebire de pacienții sau clienții tai, care pleacă pana la urma din spital sau din terapie, tu ca profesionist nu pleci niciodată, ramai permanent in spital sau in cabinet, așteptând următorul pacient sau următorul client. In ultimii ani am început sa găsesc din ce in ce mai putin sens in ceea ce fac, mai ales când întâlnesc povesti absurde, violente si complexe, de genul celei de mai sus. Detaliile si o parte din evenimente sunt schimbate pentru motive de confidențialitate dar impactul emoțional este foarte fidel redat. Si asta uzează. Am început sa îmi doresc sa fac altceva; nu mai trăiesc de mult cu iluzia ca ajut sau vindec. Viata are mult mai multe de oferit, si acum, la apusul carierei profesionale, trăiesc mai mult din encounter-urile cu cei care sunt cat de cat mai echilibrați si mai putin din pasiunea de a vedea o boala psihica in toată splendoarea ei. Maladivul, bolnăviciosul, nu mai sunt de mult interesante pentru mine. Insa… ce alta cariera mai poti sa începi la o anumita vârstă si dupa ce ai investit ani multi intr-o profesie hiper-specializata? Este o întrebare la care nu am răspuns.
