“That is my story, simply told. Please do not ask again. I have told you in order to issue a warning. I have been damaged. Damaged people are dangerous. They know they can survive.”

(Aceasta e povestea mea, spusă simplu. Te rog nu ma mai întreba din nou. Ti-am spus asta pentru ca sa te avertizez. Am fost „stricat”. Oamenii „stricați” sunt periculoși. Ei știu că pot supraviețui.)

Azi am povestit cu un pacient cu mai multe tentative suicidare ingrozitoare la activ. Unii se omoara cu medicamente, altii se arunca pe fereastra, altii se spanzura. Omul asta are insa „pasiuni” care pana si dupa standardele psihiatrice sunt extreme. A preferat zborul de pe un pod, apoi întâlnirea cu un tren. In general, tentativele suicidare prin aruncarea in fata trenului se soldează rareori cu răniți; de obicei sunt morți. Insa omul a scapat cu viata, trecand printr-o spitalizare de cateva luni in terapie intensiva, chirurgie si medicina generala, rămânând cu coloana șubredă și bazinul fracturat, dureri destul de mari cu necesar de morfina, o punga definitiva in loc de vezica urinara si o alta punga definitiva legata de colon. Asta pentru ca o explozie de splina este in general ceva soft, potrivit pentru o aruncare pe fereastra de la etaj; insa cand te întâlnești cu un tren in viteza, de regula cea mai buna varianta este ca iti explodează vezica urinara si iti faci praf intestinul gros. Cea mai rea varianta este, evident, sa mori. Desi o discuție in contradictoriu se poate duce si pe aceasta tema.

Discuția cu omul de azi a inceput la un nivel defensiv: am discutat relaxati despre viata si despre multiplele lui proiecte de viitor, ignorând mișcările intestinelor mult prea expuse la exterior si punga ce se umplea treptat cu urina, ambele procese fiind usor de intuit pe sub tricoul său subțire. Chiar am si ras, am facut glume, dovada ca oamenii se pot obișnui cu absolut orice, chiar si cu traume gen mutilare fizica. Omul avea o problema: nu putea niciodată sa termine ce si-a pus in minte, pentru ca de fiecare data începea o mie de proiecte si nu ducea la bun sfârșit niciunul. Evident, as fi putut sa comentez ca nici tentativele suicidare nu i-au reușit, de vreme ce e inca viu, dar ar fi fost dăunător pentru stima lui de sine, si in plus nu poți fi niciodată sigur ca omul nu va încerca din nou sa se omoare imediat ce iese din biroul in care ai discutat cu el. Pana la urma, aproape toți avem șireturi la pantofi cu care ne putem spânzura…

Mergând in profunzime cu discuția, omul a inceput sa spuna ca pentru el e important sa aiba realizări in viata, sa facă ceva. Tot începând multe lucruri si neterminând nimic, evident ca se simțea un ratat. Aproape imediat a inceput cu generalizări de tipul „sunt un nimeni” si „mai bine nu as exista”. Astea sunt afirmații-cheie in profesia mea, pentru ca de obicei sunt constatări ce nu aparțin persoanei in varianta originala. Mai probabil sunt afirmații ce aparțin părinților sau concluzii la care pacientul a ajuns singur, dar de fiecare data cand le întâlnesc, nu pierd ocazia de a lansa un challenge, de a provoca persoana respectivă, pentru a vedea cat de mult se bate pentru aceste concluzii. Pentru ca daca te consideri un nimeni, doresc sa fii super-convins ca asta e chiar asa, purul-adevăr, si ma astept sa imi aduci argumente.

O modalitate de a provoca aceste credințe limitative de tipul „sunt un nimeni pentru că…” este sa păstrez in minte ca mai probabil „sunt un nimeni” este răspunsul pacientului la o sugestie primita in trecut de tipul „sa nu fii!”. O modalitate de a fragiliza aceasta convingere este de a genera o antiteza, respectiv de a construi un caz (ca un avocat) împotriva ideii de a fi un nimeni. Se pot aduce multe argumente pentru care cineva nu este deloc un nimeni, fiecare dintre noi având multe motive sa ne consideram învingători in lupta vieții; un inventar al acestor motive de mândrie poate fi făcut destul de repede si, fiind evidente, sunt greu de tăgăduit de către pacient. In final se poate induce o disonanță cognitivă atât de puternica intre ceea ce pacientul crede despre el (ca e un nimeni) si argumentele rațional-obiective (anume ca sigur a avut niște reușite) încât credințele negative încep sa fie fragilizate si pot fi ulterior abandonate. In general, daca ai in minte o voce care iti spune ca esti un nimeni, cu siguranță că te-ai bătut cu ea, motiv pentru care aproape sigur ca ai reușite mai mari decât majoritatea celorlalți oameni, reușite ce se pot constitui in adevărate argumente reale precum ca nu esti chiar un nimeni.

Ceea ce este destul de frustrant in discuțiile de genul asta este ca pacientul recunoaște, din punct de vedere rational, ca are multe realizari, dar din punct de vedere emotional simte ca e un nimeni. E frustrant pentru el, pentru ca simte ceva si stie altceva, si este frustrant si din perspectiva mea, pentru ca e evident ca ceea ce crede nu e adevarat dar nu stie de unde sa înceapă si nu stie cum sa scape de aceasta falsa impresie de inferioritate. De obicei strategia rațională se cam oprește aici, pentru ca nu ai cu ce sa lucrezi: omul crede, emoția il induce in eroare in mod negativ. Varianta care rămâne este sa sabotezi părerea negativa despre sine, si deseori argumentele obiective nu țin. Ceea ce am abordat azi cu omul nostru a fost un pic diferit, pentru ca, fiind inteligent, a inceput sa vorbească despre „aceasta voce interioara care imi spune lucruri de care ma tem, anume ca nu sunt suficient de bun, ca sunt un nimeni pentru ca nu duc la bun sfârșit nimic”.

Aproape ficare dintre noi avem aceasta voce in interiorul nostru, aceasta frica, ce ne da un mesaj care e diferit de la om la om dar in general conține catastrofa vieții noastre, cel mai rău lucru care e posibil sa se întâmple cu noi. Putem spune ca aceasta voce este „cel mai rău scenariu posibil” sau „marea noastră frică”. Cred ca acum e un bun moment pentru a te gândi si tu cam ce te sperie cel mai tare; un pas important este sa-ti cunoști demonii, sa stii cam ce se vorbeste pe la tine prin suflet si cam cine vorbeste; cu cat definesti mai bine acel lucru de care te temi mai tare, cu cat iti auzi mai bine aceasta voce interioara rău-prevestitoare, cu atat mai usor iti este sa stii ce ai de facut pe mai departe.

Pentru omul de azi, cea mai mare teamă era ca nu exista daca nu face ceva durabil. Motiv pentru care, atunci cand eșecurile s-au adunat, a hotărât sa urmeze exact ceea ce vocea i-a șoptit, respectiv sa nu mai fie. A te sinucide este o modalitate excelenta prin care poți reuși sa nu mai fii. In final, s-a mutilat pe viata dar nu s-a omorât definitiv. Eșecul suprem, viata trăită in suferință maxima, argumentul suprem precum ca intr-adevăr este un ratat.

L-am intrebat cum alege in viata: cu inima sau cu mintea. A fost tentat sa-mi raspunda asa cum e la moda in zilele noastre, anume ca alege cu inima. I-am zis sa termine cu prostiile, ca e plin internetul de propaganda favorabila facuta emotiilor, sentimentelor si iubirii, dar ca nu e obligatoriu sa alegi cu inima, ca exista oameni care aleg in principal cu mintea si sunt bine-mersi. Apoi i-am adus argumentul ca poti alege foarte prost cu inima, spre exemplu poti alege sa te întâlnești cu un tren in viteza. Exista – l-am avertizat – emotii bune si emotii proaste, asa cum exista voci interioare care te sfătuiesc de bine si voci interioare care te bagă in zid in cazul in care le dai ascultare.

Spre surprinderea mea, omul a facut un meltdown in fata mea. Mi-a spus ca e pentru prima data cand cineva nu il forțează sa aleagă cu inima si ca il înțelege, ca cele mai bune alegeri le-a facut rațional/strategic, si ca a crezut toată viata ca oamenii sunt de un singur tip si ca e dezirabil sa alegi cu inima. Scena a avut un impact emotional important, pentru ca am vazut cum omul s-a ridicat efectiv din ruine. Si am înjurat in minte prostiile care sunt turnate in capul tuturor despre superioritatea afectivului; atunci cand afectivul iti spune ca esti un nimeni si ar fi mai bine sa te omori, e preferabil sa te bazezi pe rațiune.

Sunt de părere ca poti ghida pe cineva doar pana la punctul de pe drumul tau personal pana unde ai ajuns tu însuți. Cu alte cuvinte, e important sa cunoști calea, pentru ca ai străbătut-o si tu înainte. Prezenta vocii interioare care joaca rolul unei ursitoare malefice, alegerile bazate pe ratiune, argumentele pentru care nu esti un prost – toate acestea – sunt etape prin care am trecut si eu in drumul meu personal. Acum mi se pare totul usor. Si in ziua de azi citesc pentru a-mi continua acest drum… sa-i spunem „inițiatic”. In plus, si in ziua de azi mă scot periodic din zona de confort, ma provoc, pentru ca doresc sa ajung cat mai departe, pentru a putea conduce si pe ceilalți cat mai departe posibil pe drumurile lor. Este o pasiune ciudata, plătită cu nervi si suferință, dar care iti oferă plăceri greu de descris, atunci cand vezi ca in fata ta unui pacient „ii pică fisa” si înțelege cam pe unde se afla si ce are de făcut.

Citatul de la început este din Damage, roman scris de Josephine Hart. Discutând cu acest om de azi, asa peticit si plin de pungi si cicatrici, si totusi inca viu, mi-am amintit de toti cei care purtam traume, văzute sau nevăzute, si care ne continuam drumul in ciuda lor, precum acea buruiana pe care o smulgi de mai multe ori dar isi păstrează întotdeauna suficient de multa rădăcină in pământ, rădăcină din care se regenerează de fiecare data. O imagine si un subiect de meditație.

—
https://cezardanilevici.substack.com/p/acea-voce