„When an old man dies, a library burns to the ground.”
(Când moare un om bătrân, o bibliotecă arde până în temelii.)
Spitalul in care lucrez are o scoala de asistenti medicali atasata. Asta inseamna ca mai tot timpul exista cate un asistent-student care bântuie pe serviciu, ajutand in stanga si-n dreapta pe asistentii licentiati. Ocazional acesti studenti cer sa asiste la interviurile mele cu pacientii; spre deosebire de Romania, unde exista permanent teama ca studentul va surprinde gesturi si dialoguri extrem de private, la limita legalitatii sau dincolo de ea, in Franta transparenta este absoluta, iar eu sunt unul dintre medicii care incurajeaza studentii sa vina cu mine la consulturi, pentru ca doar asa noua generatie poate sa invete si doar asa cunoasterea pe care o detin poate trece mai departe; daca voi supravietui suficient de mult, e posibil ca eu insumi sa fiu intr-o zi beneficiarul a ceea ce am transmis mai departe, atunci cand voi fi suficient de decrepit si dependent pentru a nu ma mai putea descurca singur.
Se poate pune problema necesitatii de a asista la aceste interviuri; pana la urma exista carti din care studentii pot sa invete, exista video-uri pe internet, exista tutoriale si podcast-uri, exista audiobook-uri, exista felurite moduri prin care cineva poate sa aiba acces la cunoastere. Da si nu. Depinde de disponibilitatea de a face un efort intelectual, depinde de motivatie, dar unele lucruri pur si simplu nu pot fi transmise altfel decat prin practica: e nevoie sa iti misti fizicul si sa participi efectiv la munca de zi cu zi.
Ultimul astfel de interviu cu auditoriu a decurs bine. Dupa ce pacientul a plecat, studentul mi-a pus cateva intrebari si am lamurit cu el cateva aspecte suplimentare. Apoi studentul mi-a multumit si a dat sa plece. L-am masurat cu privirea si l-am oprit. L-am rugat sa isi aminteasca modul cum a stat in biroul meu, pozitia din spatiu pe care a ocupat-o. In total am fost eu care stateam la birou, pacientul pe un fotoliu, asistentul licentiat pe celalalt fotoliu si studentul pe un scaun pliant. I-am atras atentia ca si-a pozitionat scaunul spre iesirea din birou, oarecum in fata usii. Initial studentul nu a inteles unde bat.
Atunci cand lucrezi cu pacienti cu tulburari psihice, incertitudinea, imprevizibilul si pericolul fac parte din meniul zilnic. De ficare data cand fac un interviu intr-o camera am grija ca intotdeauna sa las o cale libera pentru pacient, adica sa las complet liber spatiul dintre pacient si usa de iesire din camera respectiva. Este oarecum intuitiv pentru ca un om, mai ales unul tulburat, poate reactiona ca un animal încolțit; pentru acest motiv este un risc sa ii barezi o posibila cale de iesire, pentru ca in situatia posibila in care pacientul se infurie subit si vrea sa iasa, sa scape, va fi tentat sa treaca prin tine sau sa te calce in picioare. Nu stii niciodata cat de anxios sau de violent sau de bizar un pacient poate deveni, motiv pentru care de fiecare data e nevoie sa ii indici non-verbal ca o cale de iesire este permanent disponibila. In mod similar, este recomandabil sa ai permanent un perete in spate, sa te deplasezi foarte atent la spatiul din jurul tau si sa nu intorci niciodata spatele unui posibil pericol. Este exact opusul reflexului care iti spune sa te intorci si sa o iei la fuga: in psihiatrie e important sa ramai permanent cu fata catre pericol pentru a te putea eschiva sau pentru a gasi o modalitate de a manageria situatia.
Studentul a fost surprins: nu a citit niciunde cum si unde sa isi puna scaunul intr-un interviu medical. Nu ma surprinde. E posibil sa existe carti despre limbajul non-verbal dar cati studenti sunt dispusi sa faca excelență si sa citeasca toate cartile scrise in domeniul in care se pregatesc!?! Mai probabil studentul va citi minimul necesar pentru a-si trece examenul si a deveni asistent licentiat. Si cam atat. La randul meu, am invatat aceste elemente de setting in cadrul formarii de psihoterapeut si observand atent cum faceau ceilalti pe sectia inchisa atunci cand eram rezident. Adica am invatat tot practic, doar ca am avut disponibilitatea de a fi atent si a analiza ceea ce vad, pentru ca nimeni nu s-a sinchisit sa imi explice.
Se pune frecvent intrebarea urmatoare: la ce ne folosesc batranii? Sunt din ce in ce mai neputinciosi, plini de boli, sunt enervanti si defazati, traind in timpul trecut care a apus demult. Francezii au raspuns de multa vreme la aceasta intrebare, motiv pentru care au construit imense azile de batrani unde familiile isi depun batranii, si unde acestia isi traiesc ultimii ani sau zeci de ani ingrijiti de straini, fiind vizitati de cateva ori pe an de membrii mai tineri ai familiei, mai mult din obligatie. Este o moarte oribila, prin ofilire, care e considerata regula in Franta. Societatea Vestica face elogiul tineretii, energiei si frumusetii, si isi arunca batranii in ultima etapa a vietii precum niste jucarii stricate. Nu, nu sunt toti dementi; o parte sunt inca zdraveni, doar ca asa e obiceiul in Franta, si atat batranii cat si tinerii accepta oarecum senin ca destinatia finala a tuturor este azilul.
Pe de alta parte, tinerii pe care ii intalnesc in Franta au din ce in ce mai mult niste trasaturi pentru care nu exista inca termeni bine definiti. As putea spune ca le lipseste o forma de intelepciune. Sau ca nu au „cei 7 ani de-acasa”. Sau ca au o forma de „imaturitate emotionala” sau de „retard mental functional”. Sau, mai vulgar, „par neterminati”. Au niste priviri perplexe, gen „poker face”, te privesc in gol sau privesc prin tine, fara a putea intelege ce le explici, fara a putea sa se exprime corect in limba nativa, fara a putea realiza o sinteza a informatiilor, practic reproducand pasaje memorate anterior fara a intelege ideea principala. Cum profunzimea emotionala merge mana-n mana cu profunzimea intelectuala, nici la nivelul faimoasei „inteligente emotionale” acesti tineri nu exceleaza, pentru ca de cele mai multe ori nu pot identifica ceea ce simt, nu pot recunoaste emotiile, sunt practic niste zombie cu care nu poti lucra psihoterapeutic pentru ca le lipsesc bazele elementare de intelegere atat afectiva cat si rationala. Si, dupa cativa ani de observat iar si iar aceleasi pattern-uri, am inceput sa inteleg – cred eu – cam care este problema.
Printre imagiile arhetipale – sa le spunem simboluri – exista baba si mosul. Sau batrana si batranul intelept. Aceste personaje apar frecvent in povesti si legende. Si exista un motiv intemeiat pentru care aceste personaje exista: ele sunt sursa acestei „intelepciuni” care lipseste tinerilor de azi, ele sunt sursele de invatare non-verbala, acele personaje care iti arata „cum sa faci practic”, care nu iti upload-eaza sec si cinic niste informatii aride direct in cap, ci iti livreaza modele de comportament si te invata in asa fel incat sa intelegi. Batranii au rabdare, au experienta, au esuat in viata mai mult decat tinerii si adultii, astfel incat au metode si resurse mult mai performante. In plus, au si disponibilitatea – si timpul – de a da mai departe. Ori daca iti bagi batranii in azile, cum mai vrei ca ei sa instruiasca tinerii poker-face din ziua de azi?!?
Fiecare dintre noi, daca traim suficient, ajungem in pozitia unor „maestri” pentru cei mai putin experimentati. Este inevitabil. Cand eram medic rezident de ultimul an am predat ce stiam rezidentilor din anii mai mici, acum din pozitia de specialist transmit mai departe celor mai tineri. Problema este ca, din ce in ce mai mult acesti tineri lipsesc de la encounter, de la intalnire. Tinerii se multumesc sa invete din carti sau de pe internet si apoi vin cu aere de superioritate si cu orgolii nemasurate, de mari doctori. Au inmagazinat cunoastere dar nu si experienta. Si ma indoiesc ca au dezvoltat o forma de intelepciune. Acest lant al maestrilor, aceasta succesiune de oameni care invata unii pe ceilalti, acesti batrani buni si intelepti – toate acestea – sunt practic pulverizate in societatea ne-traditionala de azi. Si aceasta situatie nu este decat imaginea unui proces al distrugerii – sau al autodistrugerii. Imaginea unui Matrix cenusiu si cinic, in care oamenii sunt izolati in găoacele lor si sunt exploatati fara urma de sentimente, este o imagine vie si in acelasi timp definitorie pentru perioada istorica in care traim.
